Autentificare | Creare cont | Contacti-ne
 
 
Diverse     Bibliofilie     Orologerie     Bijuterii     Argint     Sticla     Sculptura     Pictura     Icoane     Covoare     Mobilier    

 
Horea Cucerzan
 
Pe FanArt sunt expuse
341 lucrari de
Horea Cucerzan.
 
 

Auto-prezentare

Ființe dăruite să dăruiască. Mecenatul și aura spiritului

Incredibila aventură a unui artist în lumea creației, plină de dificultăți și precarități, de multe ori ar eșua dacă în jurul artistului nu s-ar forma acele nuclee proteguitoare, născătoare de impulsuri pozitive, benefice parcursului său viitor.

Natura acestor forțe, esența lor sunt categoric legate, prin conexiuni multiple, de calitățile artistului, de destinul lui.

Rememorând traseul meu în artă, am remarcat sublimele coincidențe cu lumea și cu spiritul din jur și am înțeles că munca și sacrificiile diurne sunt absolut necesare, deși uneori sunt epuizante, dar determinante în găsirea identității sunt talentul, cultura și inteligența artistului și apoi lumea în care te regăsești cu ființele care prin natura destinului devin implicit ființele legitime ale lumii tale: Vitto și Dana Grasso, Oltea Vasilescu și Giuliano Foralosso, Guido Visentin, Luigi Micheloto, Gabriella și Gheorghe Carageani sunt oamenii care au dăruit din preaplinul lor voință și dragoste pentru artă, acordându-mi deseori sprijinul nemijlocit ca să mă pot regăsi și să pot înainta în această lume cuprinsă de violență, de căutări facile, de manierisme, cabotinism sau pseudoartă.

Acești oameni deosebiți au delimitat clar, fără echivoc, valoarea de nonvaloare, talentul sau talentul sclipitor de cabotinism sau de platitudine, de mediocritate.

Lăuntrul lor cald, plin de generozitate și altruism, dar și de simțul acut pentru frumos și pentru performanță a înzidit lumină și binefacere în descoperirea și susținerea artiștilor valoroși.

Arcul valorii răspândit de ei a fost mereu și va rămâne ca un curcubeu luminos peste insula menită să producă echilibru și lumină. Le mulțumesc tuturor și le promit că îi voi pomeni în fiecare incursiune spirituală în care bănuiesc sau simt că sunt alături de mine.

București, 15 octombrie 2005

 

Confesiune

Incotro? Sublimă întrebare, radicală, ziditoare, apostolică sau firavă, tentaculară, insidioasă, obsesivă, zadarnică uneori, acolo unde zidul închide inclusiv apariția umbrei. Încotro noi, voi, tu, el, eu cel căutat pretutindeni, nevăzutul, neliniștitul, însinguratul, rănitul, intempestivul, obositul, încremenitul, pesimistul, fericitul, optimistul, încotro oare vor urca tălpile noastre drumul Golgotei?

Întrebarea lăuntrului te încercuie fără menajamente: Cine ești? și nimicul care te învăluie ca o groapă rotundă, egală, aproape perfectă, crește imens până la limita de sus a cerului și a văzului tău, a speranțelor tale vălurinde și înșelătoare.

Creatorul autentic își impune personalitatea puternic definită, autonomă, prin stil și reflecție adâncă, în pofida angoaselor, incertitudinilor, pseudoexaltărilor, formulelor, modelelor, cerințelor sau a ingerințelor de tot felul. Niciodată artistul complet nu va fi un executant, iar măsura operei sale (raiul său inalienabil de viață) va lumina traseul real și ireal al pătimirilor, tăinuind piramidele bucuriilor și străfundurile suferințelor sufletești.

Devorat de nostalgiile flămânde, de focul cosmogonic sau de suprarealul zămislit ca o stemă a visului neînvins, luminând obiectele viitorului neistorisit sau eternizând frica și curajul în sfinte pastorale și cupole ale smereniei, el, demiurgul, împliniște și sacralizează opera așa cum orice ființă își închină viața vieții. Desigur că neliniștile creației îl vor dijmui veșnic pe artist, dar acestea sunt oxigenul și apa existențelor, focul și cerul înălțărilor sale viitoare.

Doar copiii și îngerii pot odihni soarele în iarbă? Doar ei pot asculta muzica înaltă a luminilor și a umbrelor sărutând mugurii fructelor viitoare? În momentul în care taina ta va interoga sufletul, zidul nesupunerilor va redeveni pământ, apă, aer și cer, iar albia puterii va colinda cu pași de copil potecile originare.

Poate oare arta exprima chintesența libertății noastre? Poate oare ea să ne făgăduiască mereu o altă libertate?

Biografie

Născut la 7 iunie 1938 în Blaj (Transilvania), România, în casa situată pe str. Câmpul Libertății, nr. 5, la câțiva metri de celebra „Câmpie a Libertății”, evocată în toate cărțile de istorie și literatură. Diplomat al Academiei de Arte Frumoase ,,Ioan Andreescu”, din Cluj (Transilvania), secția pictură, promoția 1963. Profesori: Anton Lazăr și Petre Abrudan. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala București.

Expozitii

EXPOZIȚII PERSONALE ÎN ȚARĂ

1963 Casa de Cultură, Blaj

1974 Casa Corpului Didactic, București

1979 Teatrul de Comedie, București ,

1982 Galeria „Căminul Artei“, București

1982 Hotel Internațional, Mamaia

1985 Galeria de Artă a municipiului București

1988 Galeria ,,Simeza”, București

1990 Muzeul de Istorie, Blaj

1991 Galeria ,,Simeza”, București

1992 Complexul expozițional, Cluj-Napoca

1996 Galeria ,,Orizont”, București

2000 Muzeul „George Enescu”, Palatul Cantacuzino, București

2001 Cercul Militar Național, București

2002 Galeria Națională ,,Apollo”, București

2002 Galeria ,,Frezia”, Dej

2003 Cercul Militar Național, București

2006, 2007 Galeria “Galateca", București

2006 Galeria “Senso”, București

 

EXPOZIȚII PERSONALE ÎN STRĂINĂTATE

1983, 1988, 1993, 1998 Accademia di Romania, Roma, Italia

1983 ,,Il Palazzo Kursaal”, Abano Terme, Italia

1983 „Bottega d'Arte St. Ambroeus", Milano, Italia

1986 Galeria „Civica Cavour”, Padova, Italia

1986 Galeria Internațională de Artă Românească, Viena, Austria

1987 Galeria ,,Arc“, Frankfurt, Germania

1988 Galeria ,,Comunale”, Manfredonia, Italia

1989 Palazzo del Rettorato, Universitatea de Studii Basilicata, Potenza, Italia

1998 Institutul de Cultură „Nicolae Iorga”, Veneția, Italia

1999 Palazzo ,,Bruschi”, Tarquinia, Italia

1999 „Le pagine dell'arte”, Roma, Italia

1999 „Café Storico Notegen”, Roma, Italia

1999 ,,Bar degli Artisti”, Civitavecchia, Italia

2001 „Galleria d'Arte Borromeo”, Padova, Italia

2003 Centrul Cultural, Paris, Franța

2003 „Cadre & Compagnie”, Lagny-sur-Marne, Franța

2004 Centrul Cultural, Viena, Austria

2007 Centrul Cultural "Bernard Dague”, Louvres, Franța

 

EXPOZIȚII DE GRUP

1975 Galeria de artă a municipiului București, Anul internațional al femeii

1983, 1984, 1984 Expozitie de artă românească, UNESCO, București, România

19919 Galeria de artă, ,,Atitudini, repere, modalități”, Cluj, România

1991 Artă contemporană, Centrul Cultural Malines, Belgia

1991 Expoziția ,,22 Decembrie", Pitești, România (Premiul I pictură)

1992 Artă contemporană, Brugge, Belgia

1992 ,,Nudul”, Galeria ,,Galla”, București

1993 Artă contemporană, Volvo, Suedia

1998 Artă contemporană italo-română, Accademia di Romania, Roma, Italia

2000 Galleria d'Arte ,,Capocroce“, Montecellio, Italia

2000 Banca din Milano, Artă contemporană italo-română

2001 Accademia di Romania, Dialog, Artă contemporană românească și

italiană, Roma, Italia

2005 Artă sacră la muzeele din Beograd și Novi Sad (Serbia și Muntenegru)

Din anul 1973 participă la toate expozițiile de artã (municipale, anuale, bienale,

republicane) organizate în România

În 1999 a beneficiat de o bursă acordată de prof. univ. Marian Papahagi la

Accademia di Romania, Roma, Italia

 

PARTICIPĂRI LA TABERE DE CREAȚIE

1982 Valea Doftanei (România)

1997 2005, Blaj (România)

2001 Roma, Italia, simpozion multicultural

2001 2002, 2005, Bechet (România)

2003 Békéscsaba (Ungaria)

2003 2005, Art works in the market, World Trade Center Plazza, București,

România

 

CĂLĂTORII DE STUDII ȘI DOCUMENTARE

Austria, Belgia, Franta, Germania, Italia, Olanda, SUA

 

LUCRĂRI DE ARTĂ IN COLECȚII DE STAT ȘI PARTICULARE

Austria, Belgia, Canada, Elveția, Franța, Germania, Grecia, Israel, Italia, japonia,

Olanda, Polonia, România, Rusia, SUA, Suedia etc.

 

LUCRĂRI DE ARTĂ MONUMENTALĂ

1969 Stațiunea Venus, ,,Muzica”

1989 Restaurarea picturii murale de la Palatul Lippomano (operă arhitectonică

și istorică ce datează din anii 1400 - 1500) din Padova

1993, 1995 Realizarea picturii de pe cele două arcade din Sala ,,Unirii”, Alba

Iulia, concretizate în 15 portrete de domnitori și 14 portrete de cărturari

 

PUBLICAȚII ȘI ALBUME DE ARTĂ

Dicționarul de artă Dorotheum, edițiile 1986, 1987, 1988 (Palatul Culturii din

Viena, Austria)

Dicționarul personalităților: Men of Achievement, 1990 (International

Biographical Centre Cambridge, England)

Revista de artă Architettara, nr. 8, 1983 și nr. 9, 1983, Milano, Italia

Revista de artă și cultură Next, nr. 13, 1989, Roma, Italia

Albumul de artă Una Casa Canonicale a Padova, 1990

Octavian Barbosa, Dicționarul artiștilor români contemporani, București, 1976

Alexandru Cebuc, Vasile Florea, Negoiță Lăptoiu, Enciclopedia artiștilor români

contemporani, București, 1996

Buletinul Oficial privind bursa de valori a operelor de artă, editat de Academia

Internațională de Artă Modernă, anno XVIII, nr. 2, octombrie - decembrie 1993,

Roma, Italia

Revista Arta, ziare și alte publicații din țară și străinătate

Enciclopedia artiștilor italieni contemporani, 1999

Albumul de artă Horea Cucerzan, apărut în Italia în volumul La Matíta. Collana

d 'arte veneta, 23, de prestigiosul critic și istoric de artă Giorgio Segato, 2001

Albumul de artă Arte incontro, Dialog între artiștii români și italieni, de

cunoscutul istoric și critic de artă Eugenio Giani, Perugia, Italia, 2001

Albumul târgului de artă contemporană, Padova, Italia, 2001

Albumul târgului de artă contemporană, Padova, Italia, 2002

Albumul de artă I. Inocențiu Micu-Klein, Editura Semne, București, 2003

 

DONAȚII

,,Nașterea”, ulei pe pânză, 120x95 cm, Muzeul Vatican din Roma, Italia

,,George Enescu”, portret, tehnică mixtă, Muzeul „George Enescu”, Palatul

Cantacuzino, București, Romania

„Lucian Blaga”, portret, ulei pe pânză, 70x50 cm la Muzeul ,,Lucian Blaga”,

Lancrăm, Alba

10 opere donate viitorului Muzeu de Artă din Blaj

,,Gânditor", ulei pe pânză, 50x70 cm, ONU, New York

1997 pune bazele Taberei Internaționale de Artă Plastică ,, Inocențiu Micu-

Klein", cu o secțiune de Artă sacră la Blaj

Activitatea și finalitatea Taberei Internaționale de Artă Plastică ,,I. I. Micu-

Klein” din Blaj are drept scop înființarea viitorului Muzeu de artă din Blaj,

pentru fondul căruia s-au strâns deja peste 280 de opere de pictură, sculptură,

grafică etc.

,,Veneția", natură statică, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, Bucuresti

Corneliu Antim - „Ziarul de duminică”, 25 iunie 2005

Pictura ca visare

   Visarea, înțeleasă ca o stare aflată în prelungirea veghei, oglindă și cumpănă a ei și izvor al energiilor catarctice. Pretext poetic perpetuu, trăire în miezul magmatic al lumii, acolo unde substanțele coexistă într-o învolburare fără nume, acolo unde artistul autentic își extrage vlaga și alchimiile combinatorii ale plăsmuirilor lui fără seamăn. Cam acesta îmi închipui că a fost, și încă mai este, crezul pictorului-poet Horea Cucerzan destin hărăzit creației, dar mai mult trudnic migălit într-o alcătuire de palpituri sensibile, de armonii ascunse și respirări înmiresmate de mituri nedeslușite încă.

Expoziția de la Ateneul Artelor al Cercului Militar Național rni s-a părut a fi întruparea unei asemenea năzuințe. Pentru că Horea Cucerzan a vrut, de astă dată, să ne adeverească, într-o formulă sistematică și esențială a discursului plastic, ceea ce este el în măreția gesturilor sale simple, scăpate de sub tirania imperativelor conjuncturale, pe care a fost constrâns, ca atâția alții, să o îndure de-a lungul întregii sale cariere.

Scriu sub imperiul impresiei puternice pe care mi-a produs-o acest proiect expozițional al artistului, absolut necesar, remarcabil conceput și la timp venit, cred eu, pentru o prezență stimabilă a picturii noastre contemporane. În jurul căreia s-au urzit, de-a lungul timpului, fel de fel de comentarii, ba ditirambice, ba eretice, ca să nu mai vorbim de lungile perioade de tăcere cu care a fost „gratulat", ca și cum numele său n-ar fi existat, deși performanța sa creativă a fost întotdeauna una de referință.

O spun cei ce l-au înțeles și 1-au iubit, din locurile unde „a migrat" într-un soi de refugiu vagant, de picaro al șevaletului, cum este acest prieten, savant entuziast al artelor frumoase, Giorgio Segato, care i-a consacrat în 2001 o micromonografie, la Padova, numindu-l, deloc complezent, „un pictor și poet al memoriei".

Expoziția cred că este importantă și incitantă, deoarece oferă șansa unor întrebări și modelul capacității artistului de a inova și a găsi răspunsuri plauzibile fără a rupe zăgazele. Pictorii acestei generații (Horea Cucerzan, născut la Blaj în 1938, diplomat în pictură în 1963, la Cluj) au traversat un segment de istorie în care experimentul era sever condamnat. Așa încât emergența lor spre modernitate a fost infinit mai subtilă și mai productivă, în sensul dezvoltării raționale și ingenioaase a filoanelor tradiției. Este stăpân pe tehnicile migăloase ale muralismului, a și lucrat cu fervoare în domeniu, mai ales în Italia, de unde, se pare, și-a alimentat, ori de câte ori i s-a ivit prilejul, resursele creative. Fac această remarcă întrucât pictura lui de șevalet este vădit influențată de această componentă stilistică și, mai ales tehnică, pe care Cucerzan nu se sfiește să și-o etaleze cu dezinvoltura unui virtuoz, ca în evanescentele lui Veneții sau în compozițiile picturale simbolice cu aromă de Renaștere timpurie.

Cu temei documentar, în expoziția de la Cercul Militar artistul a adus pe simeze și câteva „mostre" din ceea ce am putea numi „recursul la memoria devenirii sale" ca pictor. Atunci când lucra și portret, și compoziție peisageră, și natură statică, amintind de marea tradiție autohtonă a picturii, între care se disting liniile stilistice ale unor Tonitza, Ciupe, Abrudan, Sima... În rest, lucrări din ultimii doi-trei ani de creație, demonstrație de vitalitate ce-1 onorează. Dar și de continuitate a unei conduite estetice și stilistice care-i poartă pecetea, așa cum mi s-a relevat în suitele de peisaje colinare, de pildă, dominate de ocruri calde, catifelate, din care irump difuze formele senzuale ale unui trup de femeie. Acest tip de senzualism matricial este la Cucerzan un fel de laitmotiv, extins până și în tablourile cu subiect religios (sau pretins religios). „Iconismul" lui Cucerzan este unul liberal în expresie (Iisus, prunc la sânul Mariei), cu un colorism ce evocă superbia grotescă, cel mai adesea. În Pieta, compoziția domină picturalitatea prin forța expresivă a personajelor și atitudinilor. La fel și în suita de Crucificări, unde Crist este interpretat ca un personaj emaciat, spiritualizat până la abstracțiune (ca mai toate figurile umane din pictura lui Cucerzan), dramatic, deloc patetic și foarte uman în corporalitatea lui, interpretată ca un nud masculin martirizat și simbolic. O expoziție-eveniment, ce atestă un artist marcant al zilelor noastre, și o estetică picturală ilustrată sensibil, convingător și cu rafinat profesionalism.

 

Negoiță Lăptoiu  “Adevarul de Cluj” 10 martie 2002

Lumină din lumină... Pictura lui Horea Cucerzan

Originar din Blaj, urbe devenită capitală spirituală a românilor transilvăneni încă din epoca „luminilor" prin generoasa implicare cărturărească a episcopului Inochentie Micu-Klein și a corifeilor Școlii Ardelene, pictorul Horea Cucerzan (n.1938) avea să alăture unei superbe sensibilități coloristice și o admirabilă voință de cunoaștere și perfectare prin cultură. Respirând în anii decisivi ai copilăriei și adolescenței sub binecuvântata înrâurire a iluminatelor duhuri blăjene, și-a rafinat constant retina, gândul și sufletul, încât opera sa picturală avea să încorporeze suflul unei mereu proaspete reînnoiri vitale. Absolvent al Academiei clujene de Artă (în 1963) și activ până astăzi în relație cu trepidanta viață artistică bucureșteană, va cunoaște și șansa aclimatizării în ultimele două decenii cu spațiul mirific al Italiei, devenind un fervent expozant în manifestări de anvergură europeană.

Posedând așadar un de invidiat palmares, n-a ezitat să expună și la Dej, dând curs invitației prof. Ioan Mureșan și familiei Corina Marius Boca (patronul galeriei de artă Frezia), fiind convins de calitatea zestrei de spirit găzduite aici și promovată în avantajul actualității culturale din România. Peste 50 de picturi în ulei, tempera, acuarelă aveau să imprime ambianței expoziționale o aură de noblețe și caldă luminozitate, pentru că, dintotdeauna, viziunea maestrului Horea Cucerzan și-a particularizat intonația prin savoarea unei armonioase și tandre solarități. Desprinse și desăvârșite din impulsuri imaginative, motivele picturale afirmate pe o variată gamă a ipostazelor posibile - cu invocare prioritară de destin uman și natură cu reflex de civilizație - s-au transformat în vibrante halouri de tonalități diafane și pure, situate în prelungirea unor ecouri de autentică sonoritate latină.

Ardeleanul Horea Cucerzan și-a păstrat rigoarea spiritului ordonator de impresii, instituind în cadrul imaginilor logica expresivă a ritmurilor care se înlănțuie și cresc firesc unele din altele, dar va fi marcat semnificativ de voința asocierii armonice a gamelor cromatice în surdinizări de-o subtilă catifelare și muzicalitate. Traiecte prelungi, fragile și elegante vor grada evanescențele în cadențe suple și sugestive, sintetizând poezia și grația feminității, organica integrare a ființei umane în universul unei naturi proteguitoare, precum și insolitul unor argumente peisagistice și arhitecturale, românești și italiene, convertite în iradieri de arhaică și perenă frumusețe. Rezultat al unor rafinate decantări, imaginile se transformă într-o feerică infinitate de accente și nuanțe, estompând motivele în suave și gracile linearități, caligrafiind dansul formelor în adieri de fină și curată spiritualitate. La limita dintre figurativ și abstracția lirică, pictorul săvârșește reconstituiri de trăiri și realitate, situate pe vastul portativ al unei universale respirații și al rafinatei sugestivității cromatice prin originală disciplină formală.

Într-o vreme a priorității gesturilor și gratuității, maestrul Horea Cucerzan probează splendoarea faptei picturale, statornicită pe fundament cultural și elevată spiritualitate.

 

Augustin Macarie „Dimineața”, 18 mai 2001

Horea Cucerzan, o nouă și relevantă expoziție: „A sugera - iată visul"

Făcând, cu toată atenția, înconjurul celor două spațioase saloane gemene ale Galeriei de Artă a Cercului Militar Național care, cu generozitate, găzduiesc recenta expoziție personală a reputatului pictor (prezent, în ultimele două luni, și în Italia, pe care o consideră a doua sa patrie spirituală) Horea Cucerzan, în urechi îmi răsună exclamația principiu estetic al poetului francez Baudelaire: „A sugera - iată visul!". Cu alte cuvinte, marea artă a unui zămislitor de frumos nu este să arate, să descrie, să precizeze, să spună totul, ci să sugereze. Exclamația cu profundă încărcătură estetică a francezului continuă să-mi stăruie în urechi, ca un laitmotiv, și după cele două ore de intuire și încântare petrecute în saloanele galeriei.

Este maestrul Horea Cucerzan un pictor simbolist? Răspunsul reclamă câteva nuanțări esențiale. Intâi: maestrul, ale cărui pânze le admirăm, s-a născut la 7 iunie 1938 la Blaj, în inima Transilvaniei, nu departe de Lancrămul lui Blaga, teoreticianul „spațiului matrice, al spațiului mioritic", expresie cultă, filosofică, a motivului popular al comuniunii om - natură.

Scriam, cu altă ocazie, că maestrul Horea Cucerzan, un bun cunoscător al istoriei artelor, este adeptul clasicismului creator, adică al acelui stil de creație care realizează sinteze, în care sunt integrate armonios cele mai mari și perene cuceriri ale spiritului uman, indiferent dacă au fost fundamentate de tradiționaliști sau de moderniști. În al doilea rând, arta este ca un imens fluviu care adună între malurile sale toate apele, conferindu-le strălucire prin majestatea valurilor sale. Domnia sa cunoaște semnificația profundă a versurilor eminesciene: „Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate"... Concluzia este limpede: Horea Cucerzan este un pictor cu adânci rădăcini în spiritualitatea noastră și în universul mirabil al artei sale (pictura!), care, stăpân pe ceea ce înaintașii au creat și demonstrat, privește înainte și, socotindu-se și întrebându-se „ce e rău și ce e bine", alege și integrează. În personalitatea sa se întâlnesc toate elementele etern-valabile ale artei, indiferent dacă pendulează spre clasicism, romantism, realism, simbolism sau alte forme de manifestare artistică - „moderne" sau „postmoderne" - în fond, „savante statuări" în timp și în spațiu, cu evident caracter istoric. Sufletul și modulațiile, vibrațiile și zămislirile sale își urmează propriile legi, așa se nasc stilurile și personalitățile.

Omul - element central în arta clasică, tradițională - primește în pictura lui Horea Cucerzan cele mai elocvente, prin esențializare și abstractizare, însemne moderne. Mișcarea fizică și spirituală sau dinamismul, mai ales în planul trăirilor la cele mai înalte cote ale sufletului - efect atât al desenului, cromaticii, cât și al artei compoziționale - reprezintă caracteristica, însemnul prim al artei sale. Sub raport tematic, suntem în plin univers „tradițional”: peisaje, flori, dansatoare, singure sau în grup, nuduri, portrete, căsuțe, palate, copaci și ape etc. ne întâmpină, cu prietenie, indiferent de tehnica (desen, acuarelă, ulei etc.) în care sunt realizate. Sub raportul înfățișării artistice, modernismul își spune, din plin, cuvântul. Recunoaștem oamenii, bărbați sau femei, și trăirile lor, chiar dacă nu le descoperim ochii, nasul și... bărbia... Știm că sunt încordați, crispați sau într-o lungă și dulce relaxare. Știm că Maica și Pruncul, chiar dacă sunt, parcă, învăluiți în taine și spirit, undeva departe de noi, până unde ochiul nu este în stare să vadă, este vorba de o icoană. În treacăt fie spus, Horea Cucerzan este și un maestru al picturii de inspirație creștină, indiferent dacă este vorba de stilul bizantin sau de cel dominant în biserica supusă Romei. În spațiul unei simple recenzii, mai ales că harnicul artist este adept al exprimării în cicluri de lucrări, este imposibil să se spună tot ceea ce s-ar cuveni să fie spus. Nici măcar despre cromatică (de această dată domină galbenul-auriul, culori vii și luminoase) - dovada dovezilor (de măiestrie) în pictură - nu putem spune tot ceea ce s-ar cuveni. Explicația constă și în faptul că, în acest univers, cuvintele sunt neputincioase, au rază scurtă de bătaie.

Frumuseților de la Dumnezeu ale naturii (câmpii, dealuri, munți, copaci, flori, iarbă, ape etc.) Horea Cucerzan le adaugă și pe cele făurite de mâna omului. Cele câteva marine, clădirile și apele Veneției, căsuțele și bisericile de pe plaiurile noastre se constituie în mărturii mai mult decât convingătoare.

Faimoasa „dublă intenție a limbajului": a. tranzitivă (de comunicare) și b. reflexivă (autocomunicare), teoretizată de Tudor Vianu, își găsește o sugestivă expresie (materializată surprinzător) și în pictura lui Horea Cucerzan: pictorul, comunicând cu privitorii, se și autocomunică, ținându-și sufletul în palmă...

 

Cristina Maria Angelescu „Nine o'clock”, 21 mai 2000

Euritmie transcendentă

Pictorul Horea Cucerzan (n.1938) nu este un artist ușor de deslușit. Intr-un succint CV se pot fixa câteva repere care definesc și explică, în parte, personalitatea sa: el vine dintr-un spațiu cu reverberații unice, spațiul poetului Blaga și soarta i-a oferit șansa să se dezvolte într-o familie în care bunicul și tatăl au fost pictori de biserici. El face acum parte din elita artistică a timpului, zeci, chiar sute de tablouri care-i poartă semnătura se află în colecții de stat și particulare din Italia, Elveția, Olanda, Franța, Belgia, Grecia, Israel, pe cele două continente americane și în Japonia. Universalitatea este visul oricărui artist și Horea Cucerzan este unul dintre aceia (puțini în lume) care au reușit să depășească în exprimarea picturală hotarele matricei naționale fără a o trăda. In cazul lui se poate vorbi de o seriozitate profesională exemplară și structurală totodată, se poate vorbi de un larg câmp ideatic de o indiscutabilă complexitate, dar și de virtuozități, de performanțe care privesc tehnica meseriei de pictor. Acestea derivă și din obstinența cu care el muncește, din fanatismul (am putea spune) cu care-și caută timbrul inconfundabil prin care își personalizează adevărurile artistice. Comemorarea marelui compozitor George Enescu a prilejuit câteva manifestări artistice de excepție: expoziția pictorului Horea Cucerzan intitulată „Lumina între grație și armonie" este una dintre ele. Portretul compozitorului care poartă stigmatul geniului este realizat de pictor cu minim de mijloace, cu tensiune și inspirație. Starea de grație se dezvoltă și devine iradiantă pe măsură ce privești tablourile care reprezintă balerine și instrumentiste hipnotizate de muzică. Sunt lucrări puternic structurate și, totuși, de o delicatețe indescriptibilă. Ai spune că pictorul a aflat în balerinele lui o anatomie ocultă, un flux energetic care le ajută să se desăvârșească în sublim. Siguranța și acuratețea liniilor, dozajele savante de alb și negru, prețiozitățile cromatice se succed de la tablou la tablou. Este o adevărată încântare, este dimensiunea picturii și dimensiunea muzicii care se înlănțuie pentru a ne sugera euritmia transcendentă, așa cum numai Horea Cucerzan o are în suflet și în harul de a o transpune în imagini.

 

Paula Romanescu „Viața medicală”, 20 septembrie 1996

Blândă colină, femeia...

Femeie răspândită-n mine ca o mireasmă-ntr-o pădure.

Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trupul meu săcure...

T. Arghezi

Mă urmăreau stihurile poetului (sau poate stau de veghe lângă zăvoarele de gând care-mi păzesc - de cine? - comorile pe care oricum nimeni nu le poate fura decât îmbogățindu-ne și mai mult sutletul) într-o zi de vară târzie, când, la Galeriile „Orizont”, am descoperit... orizontul, ținutul de dincolo de zare, cel spre care privim, cel care ne atrage prin nevăzute fire, cel la care visăm când vizibilul ne obosește, ne întinează, ne ignoră.

Și orizontul se desena tainic, blândă colină de liniști și boare; albe ninsori din zăpezile d'antan; ruguri de soare-n amurguri; verzi, unduinde pajiști; albastre, șerpuitoare ape; zboruri și frângere de dor de pământ; taină a tainelor - femeia.

E poate cel mai tulburător cânt pe care un artist l-a înălțat fără cuvinte, doar din magia unor linii și culori, celei mai frumoase creații a lui Dumnezeu...

Cine-i artistul? Horea Cucerzan. Vine de la Blaj (Câmpia Libertății începe doar acolo, dar marginile-i sunt departe-n lume și lumea marginile nu-și cunoaște...), este membru al U.A.P.; absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”, din Cluj. Din 1963, de la cea dintâi „personală” de la Blaj, până la cea de astăzi, artistul a „străbătut” un drum lung, ostenind adesea, dar niciodată pierzându-se, pentru că lumina ce l-a condus și-l conduce încă avea răcoarea ierbii și gustul pâinii, strălucirea aurului și chemarea sunetului de clopot la ceas de mgăciune. Pentru că ce altceva sunt lucrările sale de nu niște catedrale la a căror zidire neștiute femei s-au „așternut”, piatră de hotar între cer și pământ, lumină, noapte, tăcere și cuvânt...

Femeia, începutul și sfârșitul, ea, matricea universului, răspuns la toate câte sunt, enigmă, chemare, fântână, zeie, aripă de rotitoare anotimpuri în hora necurmată a timpului. „Mainile ei” - leagăn de albe așteptări.

„Trupul ei” - aur din plânsul lunii; „coapsele ei” - pământ ce se mlădie cu cerul tot veșmânt și frământare...

„Unde ți-s mâinile să-ntoarcă

din aer căile luminii? […]

Și șoldul tău, culcat în iarbă...”

Ei, da, „niciodată toamna nu fu mai frumoasă”, de parcă versurilor lui Arghezi li s-a găsit (în sfârșit!) măsură prin rara tălmăcire a pictorului Horea Cucerzan.

După România, țara în care a expus cel mai des artistul a fost Italia, dar lucrările sale au dus prin lumea largă ceva din sufletul românesc, acel ceva ce-i sinonim cu dorul, cu creator între artiștii lumii și care ne permite nouă, privitorilor, să ne regăsim sufletul mai întreg, mai pur, mai înalt; când peste jarul din amurguri se așterne blândă colină de răcoare, iar peste zăpezi zarea cu-albastre pâlpâiri.

Pictura lui Horea Cucerzan - o victorie a spiritului asupra somnului rațiunii, născocitor de monștri.

 

Sanda Anghelescu „Formula As”, 2 - 9 septembrie 1996

Un ardelean pe orbită universală

S-a născut în „Roma Mică", la Blaj, orașul Școlii Ardelene, al greco-catolicismului, al revoluției de la 1848 și al Marii Uniri. De pe dealurile lui, Eminescu adolescent a contemplat blânda curgere a Târnavei, impresionat de priveliștea dumnezeiesc de frumoasă a podișului transilvănean. Peste o sută de ani, același peisaj molcom, inundat de lumină prin toate punctele cardinale, i-a stârnit fantezia altui adolescent, de origine chiar blăjean: Horea Cucerzan. În loc de versuri, el a făcut picturi. Pictură de șevalet, pictură murală, dar și statui. Indiferent dacă în fața artistului se află hârtia, pânza, peretele sau piatra, închipuirile pe care le încorporează în ele au aceeași blândețe, aceeași căldură, aceeași deschidere luminoasă ca locul său de obârșie din Ardeal.

Apreciat în țări ca Italia, Austria și Germania, Horea Cucerzan și-a cucerit notorietatea și prin lucrări de artă monumentală, cum sunt „Suita voievozilor și cărturarilor”, 28 de portrete aflate în Sala Unirii din Alba Iulia, sau lucrarea de restaurare a picturii murale de la Palazzo Lippomano din Padova (Italia). În expoziția de la București (Galeriile Orizont), artistul prezintă grafică și pictură de șevalet, un demers care încântă ochiul prin căldura culorilor folosite, indiferent dacă ele sunt așternute pe peisaje, portrete ori nuduri. Întrebat ce gânduri de vacanță are, artistul ne-a declarat: „Mă voi duce la Blaj, să mă încarc de puteri ca Anteu. Baia de frumusețe și de liniște de-acolo îmi dăruiește rezerve de culoare și de lumină pentru tot restul anului".

 

Gabriela Eftime „Azi”, 19 august 1996

Horea Cucerzan și poezia intimității

Născut la Blaj în 1938, absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, Horea Cucerzan este unul dintre plasticienii cu o bogată activitate expozițională, participările sale la manifestări internaționale, ca de altfel și recunoașterea talentului său prin distincțiile primite și prin publicațiile de specialitate care i-au acordat ample spații tipografice, confirmând valoarea unui artist sensibil și inteligent.

Expoziția deschisă acum la Galeria „Orizont” din Capitală este menită să aducă privitorilor familiarizați cu arta lui Horea Cucerzan o imagine cât mai completă a preocupărilor artistului din ultimul an. Lucrările, de relativ mici dimensiuni, sunt axate pe două coordonate: tema intimității și cea a odihnei. Accidental, peisajele sale sau cele câteva portrete vin să completeze imaginea orizontului tematic al pictorului. Ca tehnică, Horea Cucerzan se dovedește a fi un virtuoz al graficii de șevalet și un abil mânuitor al penelului.

Preocupat de imaginea nudului feminin, Horea Cucerzan se apropie de această dată de subiect dintr-o perspectivă ce-i prilejuiește nu doar ocazia unei abordări plastice inedite, ci și unele conexiuni culturale și reflecții poetico-filosofice extrem de interesante.

Pentru artist odihna, subiect predilect al pictorilor din diferite perioade și curente artistice, este pretextul unui studiu plastic în care metamorfoza dintre ființa feminină și solul roditor dobândește valențe poetice de o cuceritoare noutate.

Așa cum sunt găzduite de simeze, lucrările expuse refac ceva din traseul gândirii artistului din momentul realizării acestui ciclu. Construite din tușe rapide, din crochiuri menite să redea prin câteva linii și pete cromatice toată încărcătura de sens a imaginii, nudurile din primele Odihne folosesc toată capacitatea de sugestie a artistului; trupurile sunt parcă prăbușite, incapabile să-și susțină propria greutate, „odihna” pe care o reclamă apropiindu-le de pământul din care, inițial, s-au născut. Tonurile susțin și ele impresia de ansamblu, artistul folosind cu precădere culori „de pământ”, brunuri, sepia, orange, roșu stins. Culoarea este densă, straturile succesive, materiale aproape, amintind tehnica pătrășciană. Continuându-și discursul plastic, artistul simplifică treptat compoziția, epurând „amănuntele” structurale. Nudurile sale stau acum culcate pe un soclu incert, elementele anatomice se estompează treptat, fundalul pe care ele se profilează devine tot mai agitat, vibrațiile cromatice amplificând puterea de sugestie.

Într-o grafică subtilă, excelent temperată, tema inițială a nudului culcat devine un peisaj colinar, o înlănțuire de elemente anatomico-geografice trimițând cu gândul la analogii culturale cu mult mai profunde și extinse. Poet al culorii și nu numai, Horea Cucerzan reușește, prin această expoziție, să-și convingă încă o dată admiratorii; arta sa se vădește a fi în continuare la fel de bogată și originală.

 

Veronica Marinescu „Curierul Național”, 16 august 1996

Solaritate și armonie

La fiecare apariție în public, Horea Cucerzan, care în actuala personală a optat pentru compoziție, predilect fiind torsul feminin , dovedește o continuă preocupare pentru îmbogățirea limbajului, pentru rafinarea mijloacelor de expresie. Astfel, pictura sa nu este numai rodul unor trăiri intense, ci și al unor elaborări mentale în care transpare plăcerea jocului estetic, a valorizării paletei perspectivale. Este sugestiv, în acest sens, comentariul plastic în care relaționează ideea de peisaj cu modulația torsului feminin. Perfecțiunii absolute a naturii, „acea liniște vie în care toate forțele sunt în acțiune”, cer, pământ, apă, vegetație i se destăinuie, parcă, spre recunoașterea în sine a existenței singulare, armonia unui trup de femeie; prezență spațială natură liberă, în care spontaneitatea peisajului se conjugă cu atributul germinației. Al frumuseții născute în peisajul inocenței fericite, Edenul.

În esteticitatea grădinii, a cosmosului, armonia și intimitatea torsului feminin devin scop în sine al operei de artă. Conturul trupului se transformă într-un element de peisaj, desfășurare când caldă, când tensionată, făcând posibilă o multiplicitate de interpretări, asupra cărora artistul meditează îndelung.

Cromatica are o dominantă componentă solară, tălmăcind gravitatea acordurilor tonale. O revărsare de liniște ca în „Pe gânduri”, „Odihnă”, „Dialog”, „Compoziție”, „Portret”, completate de poetica volumelor construite: catedrale în peisaj („Peisaj din Padova”, „Veneția”) redimensionează, în viziunea pictorului, cele două paradigme ale esteticității: catedrala prin motivul geometric-arhitectural și cel al sublimului feminin. Coerența compozițiilor, o viziune originală, care exclude ornamentica, deschizând câmp larg ideaticii, conferă lucrărilor o particulară expresivitate, incitând interesul privitorului.

 

Corneliu Antim „România liberă”, 14 august 1996

Alternative ale modernității

Nu pot să nu amintesc aici de precedenta ofertă expozițională a lui Horea Cucerzan, de acum vreo cinci ani, când pictorul relua într-o surprinzătoare serie de tablouri o întreagă experiență a artei murale romanice, gotice și renascentiste, prin aprofundarea unei experiențe artistice nemijlocite în spațiul italic. Am socotit atunci, și o repet și astăzi, că acel moment marchează vârful carierei lui Cucerzan, afirmarea sa ca pictor al unor forme și universuri spiritualizate, dar și ca un căutător febril și eminamente modern în spațiul tehnicilor și mijloacelor de expresie.

Pentru că Horea Cucerzan nu este un mimetic, un epigon al unor mari peneluri din școlile sieneze, ravenniene sau pisane. În alcătuirea lui artistică regăsim contopite filoane ale iconografismului ortodox alături de reprezentări mai liberale ale picturii profane sau religioase din Occidentul creștin, mediteranean îndeosebi. Pictorul se și vădește, de altfel, foarte atașat de asemenea aventuri ontice. Discursul său plastic a căpătat astfel mai multă motivație, părăsind cunoscuta matcă a stilismului. El se mișcă mult mai liber în acest univers, pe care și l-a creat la capătul unor cercetări tenace, desfășurate de-a lungul mai multor ani. Cucerzan chiar părea să rămână, pentru cei ce-l cunoșteau, un pictor al studiului continuu.

Expozițiile lui din ultimii ani au sfidat această previziune cu o serie de performanțe picturale notabile, chiar dacă unele voci îi contestă meritele și truda creatoare. Este adevărat că tablourile sale nu se lasă ușor deslușite. Un anume discurs paralel, de substrat, mult mai bogat în sugestii și aluzii culturale, tulbură confortul vizual imediat. Fără aura, fără ecoul spiritual care le germinează, formele sale nu depășesc limitele unei impresii superficiale. În expoziția de la „Orizont”, aceste repere se disting însă cu claritate. Intențiile de dialog direct cu privitorul îmbracă forme mai cordiale, mai accesibile, datorită recursului, aproape didactic exprimat, la modelele consacrate de marea pictură dintotdeauna și de oriunde.

În cazul de față, această „didactică” se restrânge la patru mari teme: cea a nudului, a portretului, a staticii cu flori și a peisajului. În prima dintre ele, artistul propune o serie absolut remarcabilă de uleiuri, desene și grafică de șevalet, acestea din urmă atestând o experiență de laborator pentru prima dată deconspirată public, dar eminentă prin pregnanța desenului și a mijloacelor specifice de expresie.

În cea de a doua, portretistica, deși vine cu puține lucrări, ele au o concizie a elocinței plastice și un rafinament al tehnicilor de lucru și a cromatismului (evocând din nou frescele Renașterii), care le umple de misterioasa lumină a incintelor sacre. Staticele și peisagistica, în nota consacrată de căutările sale anterioare, secondează cu o senzuală, chiar sonoră uneori, erupție coloristică, ritmurile fluide și spiritualizate ale ciclurilor anatomiforme. Un cuprins redus la patru repere esențiale ale picturii dintotdeauna, care ar fi putut invita la gesturi pastișante sau aplombul unui conchistador modern. Pentru că, structural, pictorul este un modern! El nu-și poate dezice propriul univers de valori pe care și l-a format și nici tipul de sensibilitate care îi domină ființa artistică. Însușindu-și dogmele clasicității, el le recitește cu o dicție a fervoarei moderne. Pe acest plan, Horea Cucerzan este, în arta noastră contemporană, o prezență demnă de luat în seamă.

 

Livia Stoenescu „România liberă", 1996

Jurnalul galeriilor

Galeria Orizont: expoziția de pictură Horea Cucerzan, prilejul reîntâlnirii cu un artist contemporan important, produs al școlii clujene. Discursul său pictural, pentru prezenta confruntare cu privitorul, se încadrează în trei teme mari, pe care artistul fantazează, cu toată bogăția stilisticii sale formale și a simțului cromatic: nudul (în speță, torsul feminin), natura statică și mistica (incluzând aici nu numai portretul religios, ci și spațiul de cult, catedrala). Torsul feminin este un motiv obsedant al acestei etape a picturii lui Cucerzan. Natura statică este tratată într-o perspectivă diafană, cu un gust special pentru eclerajul extrem de luminos. Catedralele în lumină din pictura lui Cucerzan n-au uitat lecția de lumină, mai cu seamă experimentul luminos al impresioniștilor, început de Claude Monet. Portretul lui Moise este una dintre cele mai frumoase închipuiri plastice ale profetului lui Israel, îmbinare de dramatism și de meditație.

 

Marina Preutu „Adevărul literar și artistic”, 25 martie 1990

                                                Itinerare italiene

                               Convorbire cu pictorul Horia Cucerzan

Stimate Horea Cucerzan, v-ați întors de curând dintr-o lungă călătorie în Italia. Ce v-a determinat să întreprindeți această călătorie?

Anul trecut, în martie, Universitatea din Potenza a organizat câteva acțiuni culturale dedicate creației românești. Printre ele, colocviile prilejuite de apariția cărții lui Marin Sorescu, „Poesie d'amore”, editată de Dick Peerson și cu ilustrații semnate de mine. Fiecare dintre cele șapte capitole ale cărții are în deschidere câte un desen-ilustrație pe toată pagina. Totodată, separat, a fost deschisă o expoziție personală de pictură, cu lucrări pe care le realizasem în ultimii ani.

Ați fost prezenți la aceste acțiuni?

Din păcate, nu. Evenimentele s-au petrecut, dar protagoniștii au lipsit deoarece nu au primit pașaportul la timp. În ceea ce mă privește, am putut pleca abia în august, iar expoziția fusese deschisă în martie.

Ziarele italiene pe care le-ați adus arată că expozitia dv. s-a bucurat de un succes deosebit. Anna D'Elia, profesoară la Universitatea din Potenza, dedica, de exemplu, în Gazzetta del Mezzogiorno, un lung articol creației dv. Un articol intitulat „Neliniștile lui Cucerzan”. De ce neliniștile?

Cred că lucrările prezentate la Universitatea din Potenza, ca și acelea pe care le-am înfățișat cu un an înainte la București, la Galeria Simeza, exprimau cu claritate o evidență: aceea că nu mă pot fixa la o unică idee, că nu mă pot închide într-o simplă formulă de atelier. Ar fi ca și când aș sta în fața unui zid sau într-o încăpere fără aer. În pictură simt nevoia să mă mișc într-o lume a afectivului în jurul căruia să graviteze un nucleu mobil al ideilor.

E singurul sens al „neliniștilor”?

Firește că nu. Există un sens mai adânc. Un sens ce ține de căutări pe care le-aș situa în registrul psihicului uman. Pentru că am încercat, în multe dintre compozițiile mele, să exprim o gamă a mișcărilor sufletești ale omului de la starea de veghe la aceea de exuberanță, și de aici, din nou la tristețe. Cred că „neliniștile” exprimă și o altă fațetă a căutărilor mele, acelea legate de limbajul artistic. Mă refer la soluții cromatice, de compoziție, la modalități de a imagina și modela forma.

Ați cultivat cu bună știintă o anume ambiguitate a sensurilor pe care le puteau exprima unele din compozițiile dv.?

În condițiile atât de bine cunoscute în care se putea afirma, la noi, arta, nu puteai veni cu exprimări foarte limpezi. Nici ca titlu, nici ca imagine. Este motivul pentru care trebuia să apelezi la metaforă, la ambiguități de sens pe care privitorul le putea percepe.

Puteți da câteva exemple?

Am avut un ciclu intitulat „Purtătorul de măști”. În variantele acestui ciclu existau măști ale durerii și ale debusolării, ale încremenirii și decrepitudinii morale, măști de duminică și măști de conjunctură... Căutam sensuri adânci ale sufletului omenesc pe care să le pot exprima. Am avut apoi o serie de „Crucificări”. Erau compoziții cu multe personaje, adevărate procesiuni cu figuri de carnaval profilate pe imaginea unei biserici. Pe ușa acestei biserici se distingea imaginea crucificatului. Chiar dacă se numeau „Carnaval la Veneția”, erau de fapt simboluri ale eternului și de multe ori inutilului sacrificiu omenesc. În același context s-ar integra și ciclul „Cinei de taină”. Aici, crucificatul se află în centru, iar comesenii sunt purtători de măști.

Aceste cicluri, care au făcut obiectul expoziției dv. de la Galeria Simeza, au fost reluate într-un adevărat periplu italian . . .

După expoziția bucureșteană au urmat într-adevăr câteva expoziții în Italia. Prima a fost deschisă în orașul Manfredonia (situat pe litoralul Adriaticii), unde primarul mi-a oferit trofeul orașului, iar din partea Asesoratului cultural al orașului am primit o diplomă. A doua expoziție am deschis-o la Academia Română din Roma. De data aceasta, alături de sculptorul italian Placido Scandurra.

Câte expoziții personale ați deschis în Italia?

În total am deschis opt expoziții de pictură.

Ați obținut și alte distincții în afara celor amintite?

În 1986 am obținut la Padova medalia și diploma Asesoratului cultural, ca urmare a expoziției pe care o deschisesem în cea mai mare galerie a orașului: Civica Cavour. Trebuie să spun însă că nu am ajuns la nici una dintre expozițiile organizate de italieni, inclusiv la bursa de la Perugia, pe care mi-a oferit-o Biblioteca Italiană în 1983, întrucât niciodată pașaportul și vizele nu ieșeau la timp.

Cum au început aceste succese italiene ale artei dv.?

În mai-iunie 1982, la expoziția personală pe care am deschis-o la Căminul Artei, Vitto Grasso, care era atașatul cultural al Italiei și directorul Bibliotecii Italiene, mi-a cumpărat trei lucrări și mi-a oferit bursa de la Perugia pe care am menționat-o. Trebuie să vă spun că Vitto Grasso are o colecție de artă românească în care figurează 15-20 de artiști români foarte cunoscuți și a căror companie mă onorează. Este o colecție pe care intenționează să o doneze unui muzeu din Triest, orașul în care s-a născut.

 

Cristina Angelescu „Săptămâna”, 2 iunie 1989

Comori de artă ale Capitalei Cronică de muzeu

Personalitate marcantă în pictura noastră, Horea Cucerzan este cunoscut și apreciat, în egală măsură și dincolo de fruntarii, critici și istorici de artă neprecupețind elogiile față de demersul pictural original, de o mare forță expresivă și emoțională a pictorului rorriân. Cu puțin timp în urmă, o amplă expoziție găzduită de Accademia di Romania din Roma avea să fie o reconfirmare, în fața publicului de artă italian, a valorii și calităților de excepție ale operei pictorului care-și dobândește, echilibrat și solar, maturitatea. Dintre articolele apărute în presa italiană, să-l menționăm pe cel apărut în revista bilunară „Proposte” sub semnătura lui Marco Dwija Salticchioli, ale cărui opinii sunt întotdeauna temute și respectate. „O pictură ce pare a mima fresca sau atmosfera picturilor murale pornind de la straturi foarte fine și pastelate până la rugozități în relief ale materiei cromatice. O atenție întotdeauna modernă pentru culoare și lumină, un fapt care așază picturile lui Horea Cucerzan între cele mai interesante reușite ale neoimpresioniștilor ce caută lumina și o nouă tentativă de recompunere a figurativului. Sămânța care despică pământul și îl separă în două sfere și femeile imposibile (de neconceput) ce se recompun în oul cosmic ghemuindu-se în foetus, cineva care recheamă înspre fiziologia ocultă a corpului uman, dându-i trăsătura și impresia unei arte cu dorința de ieșire din certa nebunie a lumii contemporane, din sferele microcosmosului și ale pasivității și din relele deprinderi ale omului modern expus luminilor sanguine, aspirând la luminozități clare și înseninate...”

Anna D'Elia, profesor de Istoria artei medievale și moderne la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Potenza, în „Gazzetta del Mezzogiorno”, făcea următoarele afirmații percutante: „Viziunea pe care artistul o propune portretelor sale este dublă. Incepe din centru către exterior, pentru a reintra în viziuni ale introversiunii. Porțile boltite private de fizionomii restituie imaginile unei colectivități învolburate, ale culorilor lichide ce se strecoară printre figuri și le risipește. Astfel, aceste expresivități excelente ale lui Cucerzan ne dau încredere în neliniștile sale, ajungând în cele din urmă la efecte de un puternic patos...”; „... o anumită autoritate a teluricului - scria Virgil Mocanu - marchează imaginea naturii, mergând până la treapta expresionismului grav, epic, asemeni unei proze de Rebreanu, apartenență etnică la spațiul transilvan degajându-se ca o firească emblematică de conștiință”.

Prin succesul repurtat cu expoziția din Italia, Horea Cucerzan readuce în atenție valoarea de necontestat și prețuirea de care se bucură harul, sensibilitatea și vocația intelectuală a acestui pictor pe simezele lumii.

 

Gabriel Stănescu „Tribuna României”, 1 iunie 1989

Cinci minute cu... Horea Cucerzan

De curând a avut loc o manifestare de artă contemporană românească în Italia, avându-l ca protagonist pe Horea Cucerzan, pictor de mare rafinament, ale cărui lucrări s-au bucurat de aprecierea unanimă a publicului și a criticii. Este vorba de expoziția itinerantă în orașele Manfredonia (unde i s-a conferit artistului premiul Asesoratului Culturii și trofeul orașului), Roma (unde a expus la Accademia di Romania) și Potenza (unde a expus la universitatea orașului).

Horea Cucerzan s-a născut la Blaj, la 7 iunie 1938, și este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, promoția 1963. Din anul 1973 participă cu lucrări la majoritatea expozițiilor anuale, bienale, republicane și municipale, fiind prezent, de asemenea, cu câteva expoziții personale în țară și străinătate.

Acum, pentru că vă aflați în atelierul de creație după această mai lungă absență, bănuiesc că impresiile privind modul în care a fost primită pictura dvs. în Italia s-au decantat. Așadar, cum a decurs acest eveniment artistic și ce ați reținut din experiența italiană?

Primele mele expoziții personale în Italia datează din 1983. Atunci am expus în Roma, Milano, Padova, Abano Terme. Ultima expoziție, cea deschisă la Universitatea din Potenza în februarie - martie, ar fi cea de a opta personală în Italia. Ea a fost una dintre manifestările unei săptămâni de cultură românească, unde s-au exprimat puncte de vedere diverse privind arta noastră plastică și interferențele ei cu cea italiană. A fost lansat, de asemenea, volumul de poezii al lui Marin Sorescu intitulat: „Poesie d'amore”, pe care l-am ilustrat cu câteva desene.

Într-un catalog de expoziție din 1985 am găsit un pasaj semnificativ privind concepția dvs. compozițională, semnat de criticul Dan Grigorescu, și care mi se pare definitoriu pentru un artist plastic care gândește la acea lume ideală, emblematică pentru o conștiință creatoare: ,,... o pictură care își mărturisește aspirația la o sinteză complexă, în care liricul și ideea filozofică au o egală indreptățire”. Așadar, de unde ați pornit (în intenție cel puțin) pentru a releva acest adevăr?

Am pornit de la ideea de frescă și de icoană bizantină, încercând să integrez în registrul picturii tradiționale propriile mele idei despre pictură.

Adică?

Am încercat să creez un univers deschis sub raport ideatic privind simbioza dintre om și natură. Alături de compozițiile intitulate „Geneze”, în expoziție au mai putut fi întâlnite tablouri intitulate „Purtătorii de măști”, „Jurnal” și „Jurnal-II” etc.

În catalogul de la „Simeza” din 1987, citesc câteva poezii semnate de Horea Cucerzan și aș vrea, cu ajutorul lor, să vă ghicesc o altă fațetă.

Am încercat să construiesc o punte între poezie și pictură, pe de o parte, și între pictură și poezie, pe de alta. Cred că artistul trebuie să fie „rotund” din punctul de vedere al vocațiilor vecine: muzică, poezie. Un pictor adevărat trebuie, de asemenea, să creeze acea trăsătură de unire între suflet, minte și meșteșug. Pictorul nu se dezminte a fi un poet. Poezia e, cel puțin pentru mine, o trimitere la culoare, la formă. Lumea ideilor își are, altfel spus, un corespondent în materie picturală.

Proiecte?

Am în proiect o viitoare carte de gânduri despre artă și o carte de poezie, pe care aș vrea să o ilustrez cu propriile mele lucrări de grafică.

 

Carmen Firan „Teatrul”, iunie 1988

Lumini purtătoare de măști

Trecând, prin poezie, de la pictură în teatru, din teatru în pictură, simbolic și nu doar, Horea Cucerzan a inventat lumea în alb, simplă și pură, în doar câteva stări, geneza, echilibrul, odihna, fulgerate de griuri liniștitoare, de ocruri aurii, prin care forța face loc sensibilității, lumina este filtrată spre a servi misterului, adâncă și grea ca aurul vechi în compoziții dramatice, ușoară pe întinderi diafane, evanescente.

Tulburând liniștea artelor, Artistul, el însuși un mare Actor, își pregătește în liniște gravă rostirea, forța și masca rostirii, amestecând pe talpa sandalei sale pulberea mai multor regate. Traversând lumi șovăitoare ori înalte până la strălucire, prefăcând, refăcând, investind, intuind, în ezitare și desăvârșire, un zbor pietrificat deasupra lucrurilor, luminând lumina, artistul răstoarnă știutul în posibil, face loc bucuriei sfinte cu pământul în tonalitățile expresioniste ale unei viziuni solare egale genezei.

Existența artistului, spectaculoasă până la dramatism în momentul creației, prin strania înțelegere cu semnul lui Puck și Ariel, înseamnă trudă și acumulare în vederea trudei. Există în pictura lui Horea Cucerzan un punct de forță și originalitate, ciclul Măștilor, conceput într-o manieră diferită de restul pânzelor sale, amestec de cerebralitate și delicatețe, de împietrire și dinamism. Chiar elaborarea este alta, artistul îmbinând tehnica portretului clasic cu ingeniozitatea unui modernism fidel formației tradiționale care știe să servească ideea și gândul prin compoziție și culoare, temperând insolitul prin tema filozofică, meditativă. Purtătorii de măști, Actorii și Carnavalurile sale refac o lume de abur și vise, de simboluri și personaje sintetizând stări, ipostaze, atitudini, purtătoare de universal, concentrând vieți și moduri, parabole și mituri. Pasiunea sa pentru teatru are o materializare concretă atât în temele enunțate, cât și în grafica de vigoare și robustețe, nu lipsită de linii delicate, decupaje ori fantezii creative ale unei lumi shakespeariene în care încap deopotrivă perfecțiunea, iertarea și înțelepciunea lui Timon, într-o mare de alb și liniște, de echilibru și împăcare cu natura, prin linii sigure, triumf în harul luminii. In pânzele și desenele lui Horea Cucerzan transpare „Furtuna” spirituală, vizitată de semnul sacru al lui Ariel, dictându-i artistului starea de grație prin care un Caliban poartă pe umeri carele alegorice ale trufașei frumuseți. Pe un scaun imperial, al vieții, odihnei și morții, sunt disputate măștile lui Hamlet și Lear, portretele de femei, inundate în alb, își smulg cu greu masca de puritate a Ofeliei, Cuplurile, create întru perfecțiune, sunt doar Actori mimând destinul lui Romeo și al Julietei, într-o altă lume, cu alte reprezentări.

Trupuri în trupuri, asemeni unui teatru în teatru, gânduri sub măști, priviri întoarse în interior, chipuri spărgând oglinzi infidele, penetrând dincolo de puterea privirii, descoperind, lăsându-se descoperite, în permis și nepermis, sunt tot atâtea legături concrete ale picturii lui Horea Cucerzan cu marile teme ale teatrului, acceptat ca artă a dedublării, a refacerii macrocosmosului existențial, prin culoarea cuvântătoare așternută ca o lumină blândă peste înțelesuri, într-unjoc fără sfârșit, tot mai aproape de noi înșine.

 

Alexandra Titu „Tribuna României”, 9 aprilie 1988

Horea Cucerzan: pictură

În pictura lui Horea Cucerzan, materia cromatică și desenul se întâlnesc ca două niveluri distincte. Imaginea nu se naște din colaborarea, ci, mai curând, din interferența lor. Materia, așezată în straturi suprapuse, și căreia tonalitățile preponderent calde îi sporesc concretețea, ponderea, se afirmă ca o textură continuă. Continuitatea nu presupune doar o extensie plană, căci suprapunerile, insistentele aglomerări de pastă urmăresc să sugereze profunzimea. Pictorul este mai puțin interesat de valorile pure ale culorii, de capacitatea sa de a construi spațiul, cât de substanțialitatea sa. De altfel, spațiul este el însuși condensat în obiecte și implicat în substanță. Format la Institutul „Ion Andreescu" din Cluj, Horea Cucerzan este un bun desenator. În cele mai multe cazuri, desenul pătrunde în pastă, încinzându-și traseul. El nu tinde să organizeze materia, nu se manifestă ca o tensiune rațională spre formă, ci ca expresia unei situații de moment. Desenul decupează forma dintr-o masă proteică, a cărei structură și rațiune rămân incontrolabile. Intervenția artistului este dinspre exterior. El receptează lumea nu o concepe, nu o caută, nu proiectează. Iar ceea ce caută este, desigur, tot o „esență” senzuală, nu un ideal abstract. Formele urmăresc accidentalul, iar, uneori, în compoziții și portrete, acest accidental lunecă cu dezinvoltură spre grotesc. Imaginile dezvăluie o voluptate a observației, care nu conduce însă spre fidelitatea imitării. Așa cum prezența materiei este masivă și nediferențiată, refuzând individualizarea substanței, figurația, cu toată verva unor detalii, are o anume condiție „generică”. Realitatea care îl interesează pe pictor este intens subiectivă. Iar această subiectivitate, deloc dramatică, este mai curând senzorială, este hrănită de trăirea imediată a realității.

 

Ion Iuga „Luceafărul”, 19 martie 1988

Pictură și poezie

Horea Cucerzan face parte dintre acei foarte rari artiști care exprimă în arta lor spiritualitatea umană. Este un pictor care a intuit și învățat din marea tradiție românească a iconografiei bizantine semnele purității, peste care raporturile de lumini de factură renascentistă, asimilate de un mare talent, completează și-i statornicesc personalitatea. Și, asemeni renascentiștilor, pentru care are un deosebit cult, Horea Cucerzan se instituie într-o reală sinteză dintre arte: pictură - poezie - muzică (tinerețea împătimită de chitară se răsfrânge nostalgic în ritmul câmpurilor de alb-ocru și în muzicalitatea liniilor), cum singur se dezvăluie în catalogul expoziției de la Simeza din Capitală, aducând în „însetata lume / un câmp de fluturi transparenți și vii”. Poezia sa se naște din datele picturii, poetul are „sentimentul canarului galben / Ce ciugulește câte un grăunte de foc / Pentru a se înălța” ori renaște ritualic „În asprele bătrânelor ninsori / Alungă-mă frunză de șarpe / Cu apă de cruce / Să rătăcesc lumină / în frâiele cailor”, din intimitatea descântecului popular: „Trup te-ntrupă / aluat / larmă-n sâni / grâu despicat / pe-o oglindă rotitoare / dă-n fecioare / holda moale”.

Când pictorul bate monezi de aur în chip și-n veșminte el construiește o lume de lumină, un ideal spațiu în care ideea cântă prin raportul ales dintre nuanțe; ocrul este fulgerat de alb, potențând efecte de argint, galbenul este moale, mătăsos și cald, verdele este uneori crud, alteori un reflex de gălbui și rouă-oglindă. Până la aceste rezolvări Horea Cucerzan a trecut prin multiple căutări într-un obsedant periplu sub semnul împlinirii. Acum douăzeci și cinci de ani debuta, după absolvirea Institutului de Arte „Ion Andreescu”, în orașul libertăților transilvane, Blaj, cu o suită de portrete și peisaje familiare copilăriei și tinereții sale, dar, conștient fiind de rostul său pe lume, se retrage în atelier, în studiu și meditație, experimentând valențele culorii în căutarea unui limbaj propriu timp de peste un deceniu, revenind în dialog cu ochiul public cu personala din 1974. Apoi alte expoziții personale și de grup, din care amintim cele trei din Italia, în 1983, Roma, Abano Terme și Milano, urmată în 1986 de o altă expoziție la Padova, pentru care va primi Diploma și medalia pentru merite artistice decernate de Asesoratul Culturii din Padova, precum și personalele din București (Galeriile Căminul Artei, Galeriile de Artă ale municipiului), cu fiecare dintre ele conturându-și o personalitate inconfundabilă prin rafinament și o atitudine gravă, ușor introvertită, în ciuda solarității și a forței prezente în toate pânzele sale.

Bucuria pictorului este lumina zilei, energia pământului completând energia sufletească, umană, filtrate prin eul său creator, disponibil pentru discrete armonii, tipice pentru un temperament meditativ, pentru un spirit care-și cenzurează sensibilitatea fără a afecta senzația de prospețime și, în același timp, de echilibru majestuos al unui expresionism coloristic care, împreună, îi definesc stilul.

Carnaval la Venetia, Carnaval Venetian, Expresivități, Actorii, Compozitie ori Echilibru (ideea mitului christic răstignit între măști) ne aduc aminte de arta sudică a Italiei. Purtătorii de măști, Pieta, Mama și copilul, de acele compoziții cu portrete în medalion în care se îmbină un deosebit rafinament cu o rară gingășie ori seria celor șapte Geneze, o mișcătoare geografie de dealuri imaginare, inoculând în văzul privitorului un acut sentiment al forței. Artistul Horea Cucerzan se lasă devorat de propria bucurie a muncii creatoare în superbele pânze botezate Odihnă (I-VI), căutând să descifreze rostul artei ca „formă civilizatoare” în Manole, Autoportret, Totem, Reverie ori Primăvara, tablouri demne de orice galerie.

Drumul pictorului, munca de laborator, destinul fiecărei pânze sunt bine sugerate de cele câteva guașe ori desăvârșite desene în tuș ori cărbune, demonstrație de finețe în ale meșteșugului, sugerând, concomitent, și calea anevoioasă plină de capcane ale artei. Dar Horea Cucerzan le-a depășit, prin această ieșire în public, fixându-și definitiv „un loc privilegiat în istoria picturii românești contemporane”, cum preciza, în deschidere, Dan Grigorescu.

 

Virgil Mocanu „România literară”, 10 martie 1988

Simeza

Pornit dintr-un filon recuperator al tradiției locale ceva mai îndepărtat decât secolul nostru, purtând memoria precedentelor murale, Horea Cucerzan păstrează substratul inițial al tensiunilor formative, integrându-i acumulările operate în timp, prin suprapunerea unor experiențe noi. O calitate oarecum telurică, evidențiată și de gestul tranșant al punerii tușelor, se putea citi și în etapele anterioare, dar acum apare o rafinare a mijoacelor utilizate în obținerea texturii, o intruziune a luminii în substanța coloristică, poate în felul în care operau renascentiștii și, mai de curând, o întreagă direcție din pictura abstractă. Rezultatele sunt inegale, în raport de suportul tematic, pentru că sentimentul unei solidarități prin tegument între portret și peisajul citadin ne trimite în zona ambiguă dintre reificare și antropomorfizare. S-ar putea ca aceasta să fi fost și miza inițială, ceea ce schimbă unghiul de abordare a problemei, dar rezultatele rămân la stadiul acestui echivoc semantic, prelungit în decriptarea semnelor. O tentă expresionistă ce nu poate fi diluată nici de tratamentul cromatic, și cu atât mai puțin de efectele sinestezice consecutive lui, tutelează prezențele umane, creând o stare de tensiune datorită căreia pictura devine nu doar spațiul unei jubilații banale, ci și acela al întrebărilor grave. Din acest unghi se poate vorbi despre o concentrare a tensiunilor, despre un ton grav, parcă interogativ în multe situații, ceea ce amplifică miza existențială a imaginii ca simbol al unei realități resimțite cu acuitate exacerbată. Sentimentul unui spectacol vetust, ca un text dedus din caligramele unui palimpsest arhaic, domină întreaga expoziție, sugerând și posibilitatea abordării din unghiul lumii ca scenă, cu protagoniști și scenografii nu atât inventate, cât recuperate în ceea ce au mai specific, dar ascuns în planul doi al revelațiilor. Această interferență de niveluri interpretative este efectul suprapunerii amintirilor stilistice cu noua viziune, autoritatea amintirilor autohtone fertilizând, dar și temperând, actualitatea investigațiilor de factură contemporană. Rezultatul se plasează undeva în zona de contact și accesibilitate, sensibilitatea artistului și simțul dozajului asigurând statutul unei picturi de meditație și elaborare, în căutarea unui ton unitar și distinct, ca un teritoriu ce se conturează deja în autonomia sa expresivă.

 

Tudor George „Scânteia tineretului”, 27 februarie 1988

Ut poesis pictura

Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, pictorul Horea Cucerzan a consacrat, până acum, un sfert de secol activității sale plastice, aflându-se, o dată cu expoziția actuală de la Galeria „Simeza” din București, la cea de a șaptea „personală”, debutul făcându-și-l la Blaj, orașul natal, în 1963. Alte patru expoziții personale i-au fost prezentate în ultimii ani în Italia, la Roma și Abano Terme (1983), Milano (1983) și Padova (1986), pentru ultima fiind premiat cu Diploma și medalia artistică decernată de Asesoratul Culturii din Padova.

Participări permanente la expoziții de grup, anuale, bienale, municipale și republicane, precum și într-unele de exponențialitate plastică românească la sediul UNESCO, executarea unor lucrări de artă monumentală, precum Muzica din stațiunea Venus, prezența numeroaselor sale lucrări în colecții particulare sau muzeale din țară și din străinătate, toate aceste manifestări rodnice atestă destinul luminos al vrednicului artist. Luminoasă, de altfel, este însăși substanța plastică a lucrărilor sale, colorismul exuberant de ocruri aurifere și teinte sieneze, în spiritul acelei lirice declarații din propriul său poem, Sentiment: „am sentimentul canarului galben / ce ciugulește câte un grăunte de foc / pentru a se înălța”.

Poetul Cucerzan dedublează pictorul, împrumutândui metafore la fel de feerice: „aduc cu mine însetata lume / un câmp de fluturi transparenți și vii” sau: „alungă-mă, frunză de șarpe, / cu apă de cruce / să rătăcesc lumină / în frâiele cailor”.

Noblețea tropismelor solare este asociată, în spirit naturist, cu geneza telurică și misterul germinativ: „Trup te-ntrupă / aluat / sân / grâu despicat / pe-o oglindă rotitoare / dă-n fecioare / holda moale”. Filon al plasticității tradiționale românești, elogiul și sacralizarea luminii și-au regăsit în pictura lui Cucerzan „corespondențele” cu temperatura sudică a Renașterii, din care păstrează vii reminiscențe, remarcându-se tablourile Carnaval venețian, compozițiile Jurnal și Actorii, portretele feminine suple și grația formelor sechestrate în ovo, suita „genezelor” telurice exprimate senzual prin falii geologice sau acele compoziții miniaturale, sugerând miezul luminos al unor candele. Puținele desene prnzentate au fluență vizuală, amintindu-mi parcă de viziunile fibroase și filamentările suprarealiste ale unui Paul Păun! Desigur că pictorul Horea Cucerzan este îndrituit să ilustreze cu brio poemele propriei sale emisii lirice, așa cum a făcut-o cu unele Poezii de dragoste ale lui Marin Sorescu, apărute in Italia. Lirica și plastica se pot logodi fructuos în asemenea cărți-spectacol, îndelung așteptate.

 

Ion Iuga „Dreptatea”, 1988

Cronică plastică Horea Cucerzan

Pentru Horea Cucerzan realul dispare, se transformă în semn iconic, devine metaforă și idee, participare dramatică a artistului la recompunerea lumii. Atelierul său este casa sa de spirit unde și-a găsit limbajul care să-l diferențieze cu pregnanță în câmpul artelor plastice românești, este locul în care memoria sa creatoare călătorește de la suflet la spirit, între cer și pământ, culorile lui plâng și ard, mângâie și incendiază, sperie locurile comune, traversează materia până se prefac în oglindă, în simbol, într-un registru de coduri ordonate după tainice legi care duc la împlinire. Fiindcă Horea Cucerzan este un artist împlinit. Memoria artistică a pictorului, născut la Blaj cu 50 de ani în urmă, este o sumă de experiențe, de căutări ale unui spirit neliniștit din Transilvania, o zestre bogată în nuanțe, care își au obârșia undeva în pictura bisericească, în esența aerată a iconografiei bizantine, din care preia umbra gândului, ori în fresca manierismului italian. Pentru el noutatea înseamnă propria lui ființă în raport cu lumea ochilor săi, văzută și revăzută, o realitate filtrată, reconstruită, refăcută din umbrele luminii.

Situat în centrul lumii concrete, artistul selectează cu obstinație numai elementele care-i corespund ideatic, el nu reproduce lumea obiectelor, nu cultivă peisajul ca peisaj, ci decupează acele fragmente care vin să-i contureze propria sa imagine structurată mental, elemente ce se reorganizează după o profundă știință a raporturilor dintre câmpurile de culoare, care devin nelimitate spații de lumină. Horea Cucerzan este un artist care se hrănește cu lumină.

Pentru el albul și oranjul într-o multitudine de nuanțe, reale și ireale, sunt dominantele în care se strecoară viața; fire de pai, de iarbă, de ocru și verde violet respiră magic, decojind imaginea din ceață. Pictorul își construiește portretele în sintagme plastice pilduitoare ca elemente complementare ale mitului christic. Dansul, grația, cuplul sunt ode ale durerii umane. Bucuria dispare, lăsând loc meditației, robustețea contururilor lasă spațiu de împlinire iluziilor.

Sensibilitatea lui Horea Cucerzan este de natură agresivă, degajă neliniște prin lumea abstractă și totuși reală ce populează pânzele sale; pune întrebări la care nu-și răspunde omul, ci Creatorul.

 

Dan Medeanu „Tribuna României”, 1 septembrie 1986

Cinci minute cu... Pictorul Horea Cucerzan

Nu de mult, pictorul Horea Cucerzan a expus la Galeria Civica Cavour din Padova (Italia), în cadrul unei Săptămâni culturale românești. În urma acestei expoziții, care s-a bucurat de un deosebit succes, artistul român a fost distins cu Diploma și Medalia Confederației și Asesoratului Cultural al Padovei. Horea Cucerzan, născut la Blaj în 1938, a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca în 1963 și este în prezent un nume cunoscut în plastica românească.

După cum știu, ați mai expus în Italia . . .

Într-adevăr, nu mă aflu la prima confruntare cu publicul italian. În 1983 am deschis o expoziție la Accademia di Romania din Roma, expoziție care, la sugestia criticului de artă Sandra Giannattasio, a mai fost prezentată, în același an, la Palatul Culturii din Abano Terme și apoi la Milano. Am avut, astfel, prilejul unui contact mai îndelungat cu publicul, criticii de artă și viața culturală italiană.

Vorbiti-ne, vă rugăm, despre recenta expoziție.

La Padova a fost organizată o Săptămână culturală românească, în cadrul căreia am expus 70 de lucrări de pictură. Împreună cu mine, Suzana Fântânaru a prezentat lucrări grafice. Această manifestare s-a bucurat de un real interes, arta plastică românească fiind apreciată în Italia, în special datorită prestigioaselor participări, din ultimele decenii, la Bienala de la Veneția și la alte asemenea expoziții de anvergură.

Ce neputeti spune despre lucrările expuse de dvs.?

Toate sunt compoziții metaforice cu personaje. În ultima vreme mă simt tot mai puțin atras de peisaj și de natura moartă. Ceea ce mă pasionează este să creez compoziții în care poezia, ideea filozofică și tratarea cromatică să se îmbine într-o metaforă modernă, cu mai multe deschideri. În acest sens, anumite teme mă obsedează, astfel încât le-am tratat în mai multe lucrări. Printre seriile de tablouri expuse la Padova se află „Ivirile luminii” (10 lucrări), „Amintiri” ș.a. Toate aceste compoziții sunt o formă a noului expresionism. Ele încearcă să provoace meditația asupra unor probleme importante din existența umană.

Ce impresie v-a făcut pictura italiană contemporană?

După cum se știe, Italia este o țară cu o foarte bogată tradiție în pictură. Această tradiție se face simțită și în lucrările contemporane, manifestându-se deopotrivă ca un stimulent și ca o povară copleșitoare. Se caută continuu formule și drumuri noi, ajungându-se uneori până la extravaganță. Printre pictorii care mi-au plăcut cel mai mult se numără Guttuso, Brindisi, Trecanni și Fiume, din generația vârstnică, precum și o serie de artiști tineri, de certă valoare: Mimmo Paladino, pe care critica îl numește „un prestigitator al semnelor”, Pierro Dorazio, un nonfigurativ de expresie spontană, și expresioniștii Enzo Cucchi, Nicola De Maria, Antonio De Pasquale. Există galerii bune, vizitate continuu de public, în care se pot admira numeroase lucrări de ridicat nivel artistic.

La ce lucrati în prezent?

Pregătesc o nouă expoziție, de data aceasta în țară. Am în lucru câteva compoziții noi, care mă vor defini mai bine, sper, în ochii publicului iubitor de artă.

Vă dorim succes!

 

Ion Iuga „Luceafărul”, 22 august 1985

Nobletea culorii

Încercarea de a-și contura demersul plastic după structura sa meditativă, rațional-contemplativă, dovedește la un artist ca Horea Cucerzan cunoaștere de sine. El reface, cu o rară abilitate și eleganță a desenului, propria sa cale; un sondaj pe verticală și în adâncimea lucrurilor printr-o atitudine tranșantă în care culoarea devine lumină vie, lichidă, sensibilitate și forță expresivă. Pentru tipul său grav de transilvan, expresivitatea devine idealul pictorului-poet, expresivitatea pictorului care își selectează și restructurează lumea, asemenea unui fantast arhitect, într-un plan ideal. Prin recentele simeze, el rămâne un constant visător care-și caută și urmărește rostirea când pătimaș, când diafan filtrată prin sita luminii.

Horea Cucerzan caută adâncimea imaginii printr-o ciudată alchimie, dincolo de imediata concretețe; prin asta ajunge la revelații semnificative, redescoperă simplitatea în atitudini și peisaj, viziune iconografică de sorginte renascentistă-cristică prezentă și în chipurile moldave din aceeași epocă. Forma ia expresia gândului său artist, culoarea, veșmântul nemuritor al modelului. Realitatea devine metaforă și metafora, o nouă și magică realitate. Nu portretul în sine, nu piesajul cu datele naturale ne cuceresc, ci mai puternic gestul, taina privirii, a surâsului blând din care țâșnește lumina; o fereastră aerată este o explozie solară pe fațada unei case din Blaj, un portal gotic deschide arcuri de raze în peisajul urban, iar în noi, niște ciudate antene policrome, uneori colțuroase, aspre, în majoritatea lor diafane și impecabil structurate, care ne învăluie. Este oare vorba aici de atitudinea ascetului-filosof care vrea să ne implice în parabolele sale printr-o metaforă în care lirismul se căsătorește cu ideea, cu mereu semnul interogativ al gândului?! Și da, și nu.

Liniile carnației de ceață luminată din portretele-grupuri de fete cu harfe și flaute sunt un imn adus muzicii. Însăși culoarea curge asemenea apei prin cavale de argint, pe corzi de lumină își lasă auzului nostru zvonul de cântec preclasic. Meloman, în sensul nobil al cuvântului (în studenție pictorul a făcut parte din mai multe formații), caută sensuri noi prin culoarea sunetului.

Gătirea miresei ori Martiriul lui Horea, compoziții de grup în care personajele își ocupă fiecare locul în spațiul pictural în funcție de mesaj, de tensiunea personajelor-idei; culoarea le separă atitudinal, desenul le oferă ținuta, forța care aproape vizează sculptura. Fața lirică, poetică ni se dezvăluie în cele opt pânze botezate Ivirile luminii, în Nașterea arcadelor ori în Rostul devenirilor.

Pictorul Horea Cucerzan nu evadează din marile embleme ale colorismului, nu-i un furios care să spargă canoanele picturii, ci un creator așezat, care a asimilat cu marea putere a răbdării, făcând ucenicie la tradiția expresionismului românesc și universal. Din această profundă școală se naște Întruparea muzicii, Arborele devenirilor, Nevăzător ori Sfatul bătrânilor.

Atitudinea creștină în fața realității îl face pe pictor s-o privească și s-o recepteze într-o expresie serafică, aerată, folosindu-se de tehnica transparenței, lumina fiindu-i consilierul intim pentru lumea sa.

 

Marina Preutu „Contemporanul”, 26 iulie 1985

Plastică

Plăcerea lecturii asociate

Reîntâlnirea cu pictura lui Horea Cucerzan (Galeriile de Artă ale Municipiului București) dezvăluie acum, după câțiva ani de la ultima sa expoziție personală, aceeași forță imagistică, aceeași finețe a observației, aceeași bogăție a ideilor și soluțiilor plastice folosite. Mai mult decât altădată, pictura sa ne apare ca un act de mărturisire a unei sensibilități ce se exercită predilect în zona unui figurativ modern cu multiple posibilități de sugestie. Un figurativ în cadrul căruia spațiul obiectiv și spațiul mental sunt juxtapuse pentru a putea stabili conexiuni între straturi variate ale memoriei afective, pentru a exprima, cu personalitate, sensuri simbolice. Plăcerea lecturii asociative, culturale, pasiunea de a cerceta lumea culturilor arhaice, de a contempla vechi fresce sau ziduri patinate de trecerea secolelor din perspectiva unei universale identități se dovedesc deopotrivă capabile să ofere o dimensiune structuratoare asupra dinamicii interioare a acestei picturi.

Filtrat prin perspectiva memoriei nostalgice, concretul cotidian se regăsește în lucrările de acum transfigurat, capabil să dezvăluie o viziune unitară, să releve un univers artistic circumscris prin lucrări de o deosebită frumusețe a culorii. „Gătirea miresei” sau „Sfatul bătrânilor”, variantele la „Ivirile luminii”, „Liniștea muzicii”, „Deveniri”, „Ruinele cetății” sau „Nașterea arcadelor” dezvăluie rând pe rând un spirit predispus la meditația gravă și cu tâlc. Metafora, ca și simbolul însoțesc permanent aceste lucrări existând paralel într-o perpetuă alianță de spontan și premeditat. Călătorind continuu pe retina memoriei, imagini revelatoare ale unui univers fabulos, ca și peisajele, prilejuiesc desfășurarea unei caligrafii subtile ce descoperă cu delicatețe calități de culoare și lumină. Aparenta simplitate ascunde o arhitecturare amplă a culorii, eleganța, seducătoarea muzicalitate a liniei (elocvent pusă în valoare și în ciclul desenelor prezentate acum) sunt elemente ale unui univers imagistic în care realul păstrează accente grave, meditative, indicând nu doar existența unui teritoriu artistic specific, ci și o atitudine gravă în fața naturii și artei.

 

Victor Niță „Flacăra”, 26 iulie 1985

Culoarea ca oglindă a gândului

Pictor de inefabilă expresie, Horea Cucerzan ne încântă din nou printr-o suită de lucrări găzduită de simezele Galeriilor de artă ale Municipiului București, etalând aceeași rafinată întâlnire a culorilor sale cu lumina, aceeași înnăscută predispoziție a sa pentru „a povesti” o atmosferă calmă, elevată, cu personaje învăluite într-un fragil hieratism, personaje copleșite parcă de o liniște totală, aproape muzicală. Rotunjită ca o aripă albă aflată în odihnă sau alungită-n curgeri line, domoale, dulci, linia desenului său beneficiază de un cromatism adecvat, cu tonuri de alb îndelung decantate sau cu ocruri palide ce învolbură suprafața și aerul compozițiilor. Lucrările sale ne dau senzația că am privi un vis ce se destramă sau, dimpotrivă, se încheagă chiar sub ochii noștri. Ceva ca o continuă cădere de lumini aburoase, de sunete ce se sting sau încep a se naște, ceva ca sufletul unei poezii ce se rostește singură. Aproape că am fi tentați să spunem că tablourilor sale le lipsește viața, într-atât de aerată și limpede este clipa asupra căreia pictorul s-a aplecat cu respirația parcă tăiată, parcă speriat să nu care cumva să tulbure vraja și taina ce i s-au arătat și pe care neapărat vrea să le „povestească”, să le „traducă” prin limbajul aparte al picturii. Astfel, printr-o remarcabilă adâncire în sine, printr-o reculegere interioară amplă, pictorul va alcătui, din liniște și culoare, imaginea unei amintiri, nașterea muzicii, ivirea luminii sau, cum însuși spune, o devenire. În punctul de plecare, în centrul și la capătul demersului său artistic vom întâlni nu doar chipul real al lucrurilor și ființelor, ci acel permanent dialog între ceea ce se vede și ceea ce doar se bănuie a exista. Pe de-o parte, rostind lumea înconjurătoare, pictorul apelează la o anume imagine simbolizând realul. Pe de altă parte, rostindu-se pe sine, pictorul își va concentra atenția asupra semnificațiilor plastice ce decurg din acele simboluri. Este un drum greu acesta, al permanentului dialog dintre vizibil și invizibil, un drum ce se parcurge cu o imensă cheltuire de talent, cu o pronunțată adecvare a uneltelor la limbaj, cu o nedezmințită încredere în puterea culorii ca o oglindă a sufletului, a gândului. Este, în fond, drumul pe care-1 parcurge, până la urmă, orice artist ce-și află propriul univers, acel ceva pe care vrea să-1 comunice lumii. Cum spuneam, prin această nouă expoziție a sa, Horea Cucerzan ne încântă din nou și ne îndreptățește să credem că arta sa a ajuns în acel teritoriu interior din mijlocul căruia ni se adresează cât mai direct cu putință, slujind înnobilării ochiului nostru cu gânduri de cea mai aleasă ținută.

 

Dan Grigorescu 1985, Galeria de Artă a Municipiului București

În pictura lui Horea Cucerzan se revelează sensurile lăuntrice ale unui demers statornic îndreptat spre realizarea unei sinteze semnificative. Artistul a deslușit în arta de concentrare adâncă a epocii lui Fra Angelico noblețea simplă a unei atitudini ce dădea picturii, cum avea să spună Goethe, rezonanța armonioasă a naturii înseși. Cucerzan a asociat acestei viziuni, care transforma izvorul artei într-o oglindă ce îngăduia pictorilor să-și privească necontenit chipul reflectat în lumea din jur, pe aceea a zugravilor moldoveni din Renaștere, pentru care forma și culoarea erau întrupări ale unor gânduri îndreptate necontenit spre eternitatea tuturor celor văzute.

O bucurie gravă a descoperirii luminii, închegată în formele lucrurilor, l-a adus pe Horea Cucerzan în preajma lecției de rigoare și de poezie a lui Petrașcu. Asprul și diafanul, nocturnul și solarul se contopesc la el într-o imagine unică, uneori plină de forță, alteori evanescentă, întotdeauna arhitecturată cu o strictețe neostentativă. Ai adesea senzația că lumina a fost cândva capturată de această pictură și că, la întâlnirea cu privirea noastră, ea se eliberează, cuprinzând întregul spațiu din preajmă.

O pictură care își mărturisește aspirația la o sinteză complexă, în care lirismul și ideea filozofică au o egală îndreptățire. Pe suprafața organizată cu fermitate plutește, învăluind contururile, un abur miraculos de lumină.

 

Dan Grigorescu 1985, Galeria de Artă a Municipiului București

La Galeria de Artă a Municipiului București s-a deschis expoziția lui Horea Cucerzan. Sunt peste 20 de ani de la prima expoziție a artistului, pe atunci tânăr absolvent al Institutului „Ion Andreescu" din Cluj; Cucerzan nu s-a grăbit, a înaintat lent pe drumul afirmării, asimilând cu seriozitate augusta lecție a marii picturi, deschizând rar expoziții personale, dar fiind prezent cu neabătută consecvență la manifestările colective, saloane republicane sau naționale, unde lucrările sale au fost întotdeauna remarcate prin rigoarea construcției și sensibilitatea cromatică.

Iată că artistul a ajuns la o sinteză complexă, relevând înțelesurile interioare ale unui echilibru ferm al ideii și al sentimentului, al liniei și al culorii. Din pictura pre-Renașterii italiene, acel model al esențializării extreme, și din arta de mare noblețe a frescei moldovene, slăvind veșnicia lucrurilor văzute în preajmă, Horea Cucerzan a împlinit o artă a armoniei severe, respingând deopotrivă narațiunea și literaturizarea. Natura e o realitate în care artistul se recunoaște, întâlnindu-se cu sine, descoperind sensurile adânci ale existenței omului.

Elementul fundamental al acestei picturi e lumina. O lumină care nu se încheagă, însă, în alcătuiri minerale, ci plutește, evanescentă, cuprinzând spațiul plastic și părând a se răspândi, cu un fel de tăcută febrilitate, dincolo de rama tabloului, până se întâlnește cu privirea noastră.

Așa, cred, trebuie înțeleasă filiația petrașchiană a acestei picturi care, cu un alt prilej, mi s-a părut că poate fi semnalată în viziunea lui Cucerzan. „Asprul și diafanul spuneam atunci , nocturnul și solarul se contopesc la el într-o imagine unică, întotdeauna arhitecturată cu o strictețe neostentativă”. Rânduite acum, pe simezele sălii de expoziție din strada Academiei, lucrările sale confirmă impresia comunicată în intimitatea atelierului.

Limpezindu-se treptat, atingând o vibrație adâncă, o putere de a exprima o stare de spirit ce se clarifică necontenit la întâlnirea, contemplativă și febrilă totodată, cu universul realului, viziunea lui are acum o gravitate și o cumpănire care sunt semnele sigure ale deplinei maturități. Și, ceea ce e la fel de important, construcția cromatică, îndelung distilată, a ajuns la o intensitate pe care Cucerzan știe să o concentreze intr-un joc subtil al suprafațelor și al volumelor.

Cu expoziția de față, Horea Cucerzan se impune ca unul dintre cei mai autentici reprezentanți ai unei generații foarte inzestrate, preocupate cu seriozitate să dea un sunet nou și clar unei tradiții străvechi, ce coboară din arta de mare noblețe a zugravilor de fresce de acum o jumătate de mileniu.

 

Dumitru Radu Popa „Tribuna României”, 1 aprilie 1984

Cinci minute cu... Pictorul Horea Cucerzan

Pictorul Horea Cucerzan a absolvit Institutul de Artă „Ion Andreescu" din Cluj-Napoca în 1963. Încă din timpul studiilor a fost remarcat de către profesorii săi, maeștrii Lazăr Anton și Petre Abrudan, pentru sensibilitatea deosebită de colorist și simțul acut al construcției plastice. Cele trei expoziții personale, ca și participările, numeroase în timp, la diversele saloane municipale și republicane, au confirmat aceste calități ale artistului. Anul trecut, Horea Cucerzan a fost prezent, în două rânduri, cu expozitii în Italia, mai întâi la Roma, apoi la Abano Terme și Milano.

-Academia Română din Roma m-a invitat inițial să expun împreună cu pictorul italian Carlo Fontana. În urma succesului înregistrat, a faptului că numeroși critici de prestigiu între care Sandra Giannattasio, Odo Maria Salvatore, Giovanni Comelli, profesorul Marpanoza au semnalat originalitatea și profesionalismul lucrărilor prezentate, am primit o serie de propuneri din partea unor foruri culturale și artistice italiene. Astfel, gruparea „Confederazione di azione popolare italiana”, cu sediul la Torino, prin amabilitatea secretarului ei regional, Luigi Michelotto, s-a oferit, de comun acord cu forurile noastre competente, să-mi organizeze mai multe expoziții, dintre care unele au și avut loc în a doua jumătate a anului trecut. M-a bucurat mult oferta forului cultural italian, întrucât ea confirmă marele interes de care arta românească se bucură în Italia.

-Îmi permit să citez din scrisoarea pe care municipalitatea localității Abano Terme v-a adresat-o. „Expoziția pe care Abano Terme a avut onoarea să o găzduiască și care a concentrat între numeroșii ei vizitatori și mulți străini a constituit o importantă manifestare de artă contemporană, favorizând și aprofundând dialogul dintre cele două popoare, român și italian, care au rădăcini culturale comune”. Aceasta se adaugă cuvintelor pline de căldură și prețuire pe care vi le-au rezervat publicațiile italiene...

-Într-adevăr, „Corriere della sera", „La Notte", „Il Giornale di Milano", „Il Mattino", revista „Artecultura" au dedicat diferite spații expozițiilor mele, anunțându-le sau comentându-le elogios. De altfel, publicul italian cunoaște tot mai mult și mai profund arta românească. Aș releva, pentru ultima perioadă, în afară de prezențele românești tradiționale cum este, de exemplu, Bienala de la Venezia, expozițiile unor artiști ca Semproniu Iclozan, Constantin Piliuță, Constantin Lucaci, ale căror lucrări s-au bucurat de un mare succes, atât la publicul larg, cât și în comentariile competente ale specialiștilor italieni. Dar, dincolo de toate acestea, mi-aș permite să amintesc un eveniment căruia îi acord o subtilă semnificație simbolică, pe de o parte pentru legăturile culturale româno-italiene, pe de alta pentru arcul peste timp ce se întinde între arta vechilor maeștri și pictura contemporană. Este vorba despre omagierea împlinirii a 500 de ani de la nașterea lui Rafael, prin organizarea unei expoziții în sala Academiei Române din Roma, la care au participat 40 de pictori români și italieni. A fost un moment de mare emoție, expoziția fiind vizitată de numeroase personalități ale vieții cultural-artistice italiene și bucurându-se de o excelentă primire.

-Anul acesta veți continua să expuneți in Italia?

-Da, chiar în această primăvară voi expune, câte zece zile, în orașele Padova, Ravenna și Treviso, tot la invitația adresată de „Confederazione di azione popolare italiana".

-Vă dorim mult succes!

 

Dumitru Radu Popa „Tribuna României”, 1 septembrie 1983

Expoziție de pictură la Academia Română din Roma

La Academia Română din Roma a fost organizată expoziția pictorilor Carlo Fontana (Italia) și Horea Cucerzan (România). Ideea a fost de a îmbina, în aceeași expoziție, operele a doi artiști reprezentând școlile de pictură contemporană din Italia și România, pe linia tradiționalelor manifestări organizate de Academia Română în scopul schimburilor de valori culturale și al adâncirii cunoașterii reciproce.

Cunoscut pictor italian, Carlo Fontana și-a cristalizat arta în lucrări de factură nonfigurativă, cu o cromatică vivantă, întrețesută însă adesea și cu pasaje subtile, de nuanță.

Despre cele 35 de lucrări ale lui Horea Cucerzan, care s-au bucurat de o largă apreciere publică, critica italiană a scris într-un mod deosebit de elogios. Astfel, Sandra Giannattasio observa amprenta stilistică de o remarcabilă unitate, pe plan coloristic, compozițional al forțelor, tinzând spre un figurativ modern de factură neo-expresionistă. Gama cromatică e reținută, caldă, străbătută de griuri și ocruri, cu o pensulație care creează un sentiment straniu, de mister. Această iminență a misterului o remarcă și celebrul pictor italian Omiciolli, care admiră la Horea Cucerzan pictura foarte consistentă, cu multă substanță și demnitate artistică. D-sa a relevat, de asemenea, freamătul cromatic și echilibrul compozițiilor din tablourile lui Horea Cucerzan, care imprimă privitorului o certă idee de mișcare. În cursul lunii septembrie, în cadrul „Săptămânii culturii românești” de la Abano Terme și Padova, Horea Cucerzan va fi prezent în Italia cu un număr de 40 de lucrări.

 

Cristina Angelescu  „Săptămâna”, 11 mai 1979

Teatrul de Comedie

Horea Cucerzan, pictură

Există în pictura lui Horea Cucerzan un sunet de aurărie grea, un sunet prețios ce se insinuează printre culmile domoale integrate unui spațiu mioritic, culmi pe care pictorul le repetă, asemeni unui laitmotiv prodigios, în lucrările care reprezintă peisaje. Este un sunet de o noblețe bizară, aristocratică, chiar princiară, care tensionează până la neliniște în pofida limpezimii pe care fraza plastică o are, suprafața panzelor. Concepția sa compozițională este aceea a unui artist cu destin poetic și de arhitect, care are darul să conceapă edificii ideale, fără adaosuri inutile, dar extrem de sugestive și complexe în detaliile care le întregesc aparența. În acest sens, și compozițiile-portret, și peisajele sunt laconice, condensate, tincturate cu o patină scăpărătoare. Artistul realizează, prin modul în care folosește culoarea, prin inteligența cu care gradează și cantitatea pastei (bogată, de o materialitate fremătătoare spre pământ, din ce în ce mai străvezie și mai rarefiată spre înălțimi) și expresivitatea culorilor, realizează peisaje ce aparțin cosmosului, cu întreaga sa aură de frumusețe și de mister, asemeni unui „alean metafizic” ce se degajă din pânză ca o mireasmă continuă. Iar ca o obsesie a unor viziuni apolinice, albul, de o rară delicatețe și cu resurse nebănuite, își face apariția în pânze precum aceea intitulată „La pas”, în care caii, ca niște granule de fosfor alb, își poartă noctambulismul printr-un peisaj și el bântuit de străluciri albe, sau în pânzele reprezentând femei statuare, asemeni unor marmori prețioase și calme. Această expoziție este catharsa unui pictor care-și afirmă opțiunea artistică, matură și revelatoare.

 

Radu Ionescu 1974

Horea Cucerzan - demonstrație de probitate profesională

În sala de expoziții a Casei Corpului Didactic, un tânăr pictor, profesor totodată, Horea Cucerzan, ne oferă o bună expoziție și, în aceleași timp, o demonstrație de probitate profesională. Asociind muncii de profesor pasiunea pentru pictură, Cucerzan ne obligă să ne amintim că, pentru a fi un bun profesor, în locul rutinei trebuie pusă pasiunea, slujită la el de incontestabil talent, și că mulți dintre marii noștri pictori și-au împărțit gloria artistică cu aceea, atât de caldă, de omenească, de îndrumători ai viitorilor artiști. Consemnăm deci expoziția în egală măsură atât pentru semnificația ei, cât și pentru calitatea artistică. Monumentalitatea figurilor de țărani, poezia candidă a peisajelor incită admirația și, mai ales, ne dau încredere în evoluția artistului.

 

Virgil Mocanu 1974 „Jurnalul galeriilor”

Poate prea atenți la expozițiile creatorilor „cu statut” și urmărind mereu „evenimentul”, dar poate și tributari unor prejudecăți valorice (justificate, ce e drept, uneori) ni se întâmplă să trecem pe lângă talente autentice, dar neintrate circuitul celor acceptate administrativ. Au apărut, de altfel, tot felul de săli și holuri, expoziții improvizate și adeseo improprii scopului propus, care complică și mai mult lucrurile. Astfel este tot mai greu să realizezi permanent o imagie cât de cât completă a fenomenului plastic și atunci, în raport de o „cotă” acceptată, tinzi să acorzi prioritate unuia sau altui dintre artiști. Dar, părăsind circuitul consacrat al galeriilor, ne așteaptă uneori surprize sub raportul originalității sau valorii artistice, iar cazurile acestea fericite devin tot mai frecvente, chiar raportate la manifestările „profesioniștilor”.

Vizitați, deci, expozițiile discrete ale acestui început de primăvară, și în primul rând pe cea de la „Casa Corpului Didactic”, unde veți descoperi ascuns în penumbra unui hol impropriu, printre diferite uși de birouri un adevărat talent: pictorul Horea Cucerzan. Pe pânze de mici dimensiuni, lucrate, bănuim, în încăperi mici și pe apucate, printre obligații profesionale, descoperim o lume de un lirism autentic, născută din interferența pasiunii pentru prezența umană și peisaj cu o dotare cromatică de mare subtilitate. „Pictură de poet” ca să utilizăm o formulă , pictura unui artist care știe să deseneze, să compună, să articuleze planuri cromatice și să stabilească raporturi tonale subtile. O lume de teme concrete reluate, obsesii până la un punct: Dimineața marină, o piesă ce ar sta în orice galerie printre reușitele genului, amestec de rigoare constructivă și de evaziune în imaginar, apoi Peisajul, conceput ca un receptacul agrest pentru o imagine a lumii văzute ca alternanță calmă de stratificări geologice, Peisaj de iarnă, Flori rafinat modulate, și alături de ele studii atente pe marginea prezenței umane: Sărbătoare, Maria, Balerine și Nud oranj, în care lecția lui Cezanne răzbate asimilată prin discretul filtru personal al „căldurii” coloritului ni-l dezvăluie pe adevăratul pictor. Mai decorative prin concentrația tonală și arabescul localităților de culoare, Fluierași din Oaș și Rege și clown, aceasta nu străină de tenta unui surrealism poetic, ne dau o altă direcție a disponibilităților lui Horea Cucerzan, simptomatică, poate, ca element de comparație, dar indiscutabil diferită de maniera cealaltă, originală și de o valoare expresivă autonomă, liberă de narativism, ce aparține doar adevăratei picturalități și care îl definește pe artist.

 

Maria Preutu „România literară", martie 1974

Casa Corpului Didactic, martie, 1974 întâia expoziție personală la București

Pictură

O nobilă misiune, aceea de dascăl, se îngemănează în cazul lui Horea Cucerzan cu preocupările de ordin artistic. Si dacă munca sa zilnică, de profesor de desen, conduce și orientează gustul și pasiunea pentru frumos a celor mai tinere generații, expoziția de pictură de la Casa Corpului Didactic oferă posibilitatea confruntării nemijlocite a creației sale cu publicul larg.

Pictura lui Horea Cucerzan, așa cum se prezintă ea în actuala expoziție, se situează în zona unui figurativ modern. Ea marchează articularea unei viziuni limpezi, luminoase. O sensibilitate lirică, dar și calități plastice remarcabile însoțesc aceste lucrări în care vibrația emoțională este provocată în primul rând de realitatea obiectivă.

Peisajele de primăvară sau de iarnă, florile, portretul lui Lucian Blaga aduc o poezie șoptită, înregistrează o atmosferă în care obiectele par încălzite de prezența umană. Este o poezie a imagini lor concrete, familiare, de o evidentă seriozitate a ținutei. In general de mici dimensiuni, aceste lucrări rețin atenția atât prin căldura expresiei, cât și prin acuratețea realizării lor.

Articularea ansamblului plastic ajunge, în această a doua expoziție personală a pictorului Horea Cucerzan, la coerență organică și, uneori, captivantă.

 

Magda Cârneci Revista „Arta"

Horea Cucerzan (Căminul Artei, etaj)

Sub semnul unei echilibrate coincidențe a contrariilor stă pictura solară a lui Horea Cucerzan, atât în datele sale de structură, cât și în actualul moment al evoluției sale, reprezentat de acestă expoziție de maturitate. Natura calmă, interiorizată și plină de o formă conținută, a unui temperament meditativ, se desfășoară într-o manieră stilistică ce armonizează afectul cu cerebralitatea, sensibilitatea cu forța, sub tutela unei lucide plăceri a trăitului, a existenței, înspre o vizibilă dominantă lirică a gestului de metamorfozare a realului în pură pictură. Picturalitatea hrănită, intrinsecă, în același timp rafinată și discretă, prețioasă și tăcută, în remarcabilele ei dominante de griuri și ocruri aurii, este de altfel amprenta vizuală imediată a acestui demers limpede, ce se oferă direct degustării vizuale, o cultivă chiar fără a renunța la propriile sale exigențe, mai adânci, subterane. Peisajele sale, fiecare în parte și toate la un loc, alcătuind o suită muzicală armonică, desfășoară un spectacol al teluricului frust și solar, în ambianța unui blând panteism; un imanent spirit al locurilor, cultivat și psihic de artist, subliniat și de poeticitatea titlurilor, se rezolvă într-o cosmicitate organică, ușor atemporală, în care detaliul, fragmentul prelevat dintr-un real continuu, mărturisește discret despre macrocosmos.

Tema feminină, impregnată de pulsul arhetipului matern, revelează mai limpede senzualismul profund al acestei picturi, aplecată cu aceeași sensibilitate echilibrată și asupra ființei umane, vizualizată în termenii generici ai prezenței sale vii în lume. Senzualismul relevat pe de o parte, în acest tip de lucrări, de analitica trupescului, ca loc de manifestare a naturii intime, profunde a ființei, în termenii unei conținute pasionalități, pe de altă parte (în toate lucrările sale) senzualismul e mărturisit de simțul materiei, în ipostaza ei teluric-solară, de plasticitatea tușei fulgurante și topite, de atenția acordată texturii, bogată în sine, a pigmentului luminos, cald, demonstrat în fine și de spontaneitatea manierei gestuale ce ritmează, uneori, energic, suprafața calmă a lucrărilor.

Pictură de atmosferă și de afect în ultimă instanță, și naturile statice mărturisesc o poeticitate inculcată temperamental și cultivată lucid, în acest demers artistic preocupat de sinceritatea trăirii și rostirii picturale, fără a face din aceasta un spectacol în sine, ci o dificultate asumată. Act al tihnei și al unei funciare plăceri a existenței și a picturii, această artă, asumându-și „monotonia" propriei sale discreții, își respectă până la capăt calitatea experienței existențiale, armonia calmă a felului său de a organiza vizual și mental lumea.

 

Aurelia Mocanu Revista „Arta”

Horea Cucerzan - Simeza

Horea Cucerzan pictează un spulber de materie în întruchipări ale funambulescului, nostalgiei sudului și teluricului, senzual sau totemic. Nuanțele spectrului cald, ce nu aparțin lumii imediatului, ci se manifestă ca strălucire interioară, vor să fixeze subiacentul meditativ pentru fiecare dintre motivele picturii sale, fie ele Veneții, carnaval, (auto)portrete, maternități și nuduri în mandorlă. Puterea de iradiație a formulei cromatice și tramele esențializat-cursive ale compunerii ajută la instalarea unui hieratism poetic. Într-un foraj practicat cu acuitatea retinei, materia picturală desfoliată în transparențe capătă un ax sau o rotire de incandescență. Urma pensulei este măruntă și ziditoare de împăstări luminoase. Detaliul minuscul al culorii, pe inflexiune de ocruri aurii și trecere tonală subtil antrenată, face darul și nervozitatea senzorială a acestei picturi. Cucerzan propune un improbabil vizual prin fluidizarea luminii în culoare, iar decuparea formelor are o cursivitate dansantă, calitate de preț în secțiunea de desene în peniță. La limita citirii codului figurativ, compozițiile lui Cucerzan expun o idee picturală unică, care se autoafirmă ca animație internă și iradiere cromatică.

 

Virgil Mocanu  „România literară”

Sensul devenirii stilistice

Ajunsă în punctul formulării concluziilor, arta lui Horea Cucerzan ne relevă două tensiuni organizate în cicluri distinct conturate, cu echivalențe în planul transferului imagistic. Rezultatul este cel al echilibrului, al compensației nu numai în planul intim al ecuației subiectiv-afective, ci și în cel al atitudinii picturale, demarcația virtuală oferindu-ne suma intențiilor și sensul devenirii stilistice.

Iată, avem un posibil program al energiilor latente conținute în peisajul teluric, o viziune globală ce implică panteism originar și cosmicitate frustă, generând un accent expresionist ce tinde să transforme natura în personaj. Ritmul alternanței deal-vale, reproducând melodica succesiunii ciclurilor vitale, este uneori întrerupt sau agravat de o intervenție tranșantă, accident cu semnificație de accent ce subliniază coerența și organicitatea, raportându-se mental la modulul uman.

În acest punct intervine cel de al doilea termen, atracția exercitată de microcosmosul conținut în om și artistul trece la analiza pasională, prin filtrul unui discret senzualism, a inepuizabilului univers care este ființa umană. Sigla maternității domină, dar ea nu rămâne la stadiul retoricii sentimentale, ci se raportează explicit la principiul genetic al fertilității absolute. Un studiu, executat cu alegrețe și atentă grijă componistică, nu înseamnă simplă restituire corporală, ci implicarea în proteicul conținut emotiv al prezenței omului.

Între aceste două câmpuri tutelare își fac ca o soluție firească de coabitare a celor două principii într-o metaforă, natura statică. Aici dialogul forță-sensibilitate, afect-cerebralitate se rezolvă după o sinuoasă dominantă lirică, deconspirându-ne o realitate a unui pictor ce se implică în acțiunea sa, mai curând supus impulsului sentimental, chiar dacă cenzura logicii formative și conștiința necesității dimensiunii epice operează inerent. Nevoia confesiunii, a sincerității netrucate se descifrează nu numai în abordarea tematicii, ci și în energia soluției gestuale utilizate pentru prelucrarea materiei picturale. Fulguranța tușelor, alternanța tonală ce organizează trama coloristică a materiei concrete și a luminii ce inundă spațiul, atenta regizare a efectelor cromatice desfășurate în game calde fac să vibreze suprafața sensibilizată. Decizia desenului prin culoare, sau uneori caligrafiat cu finețe extrem-orientală, concentrează sensul fenomenelor, definindu-le. Din acest contrapunct formativ se naște o pictură vie, viguroasă și delicată în același timp, alternând sonoritatea cu surdina, forța cu subtilitatea, ca un reflex iconic al tensiunii interioare.

În căutarea propriului orizont expresiv, ordonându-și impulsurile inițiale și punând în valoare calități răspândite cu generoasă risipă în explorări concentrice, Horea Cucerzan ajunge astăzi la certitudinea unei atitudini clare și distincte. Este concluzia unui pictor despre lume și despre arta sa, clădită pe efort, înțelegere și talent, în afara comodității și, mai ales, având imaginea sensului superior al condiției sale de creator.

 

Nicolae Prelipceanu „România liberă”

Jurnalul galeriilor-Luminile lui Horea Cucerzan, la Apollo

La Galeria Apollo din București este deschisă expoziția de pictură și desene a lui Horea Cucerzan, un artist matur, cu o experiență artistică îndelungată și nuanțată. Născut în 1938, Horea Cucerzan a studiat la Academia de Artă din Cluj, terminându-și studiile în 1963. De atunci expune în țară și în străinătate, preferând Italia și din Italia Padova, fapt care l-a și determinat pe criticul de artă Corneliu Antim să-l poreclească, la recentul vernisaj al expoziției de la Apollo, „Il Padovano". În Italia i-a fost consacrată lui Horea Cucerzan și o mică monografie cu excepționale reproduceri ale unor lucrări expuse acolo sau care se găsesc în colecții italiene. Expoziția deschisă în aceste zile în București prezintă rodul muncii de vreo doi ani a lui Horea Cucerzan, o serie de pânze care-și propun teme nu atât de diverse pe cât de accentuat reflexive. Horea Cucerzan, s-a observat la vernisaj, poate fi depistat dacă nu cu influențe ale maestrului de la Padova altor secole, Giotto, măcar cu ecouri îndepărtate ale lumii religioase a acestuia, în cheie modernă desigur. Artistul blăjean-bucureștean-padovan practică o artă luminoasă, culorile sale sunt, în general, solare, lumina de miere transpare nu o dată din spatele siluetelor sale feminine ori al unor imagini pierdute într-o ceață luminoasă, evocând arhitecturi italiene. Lunga sală în formă de L de la Apollo o poți parcurge condus de lucrările Iui Horea Cucerzan, parcă dus de mână spre interiorul în care tronează lucrările mari, evocatoare ale unei credințe asimilate și redate artistic. Totul, în această lumină aurie, de paradis terestru, materializată în pânzele artistului. Nudurile sale au o ciudată pornire spre nonfigurativ, artistul menținându-se totuși într-o arie a semnificației directe, care cheamă forme recognoscibile din realitate, tratate cu libertatea spiritului său și a unei măiestrii evidente în toate aceste lucrări. Expoziția mai este deschisă câteva zile; ea poate procura vizitatorului reale satisfacții artistice.

 

Ion Iuga „Luceafărul”

Cele peste șaptezeci de pânze de la Simeza te cheamă într-un coridor de oglinzi, lumi inversate în propriul lor chip, într-o cetate în care poezia se rostește din plin printr-un limbaj modern, insinuant. Desenul (ce mare desenator este pictorul!) se pierde în ceața palidă a frescei, ivindu-și liniile numai atunci când prin puterea lor de sugestie pot determina sensul plastic, pot dramatiza povestea în tiparele unei verticalități morale și creștine în același timp. Maternitățile, Fecioara și pruncul nu sunt simple simboluri ale iubirii, ele se constituie într-un discret mit al genezei. Portalurile domurilor ori ușile aparente ale altarelor sunt tot atâtea căi deschise spre înțelegerea unui univers plastic de excepție, spre regăsirea purității din om; o pledoarie pentru înnoirea interioară a ființei. Unele dintre simeze invocă pereți de biserică în ruină, timpul demolator, prin dialogul dintre oglinzi ori prin spațiile goale ale pânzei, programatic lăsate să participe cu culoarea naturală a țesăturii inului la sensurile trecerii și petrecerii prin lume. Semnalul de alarmă al unei conștiințe lucide, semnalul unui creator pentru care călătoria a constituit un profund act de cultură, o călătorie care s-a derulat în arta sa, evoluând de la starea sufletească, de la emoția plastică, la starea spiritului, înălțându-se, prin înțelegere și printr-un desăvârșit meșteșug într-o sinteză a marilor împliniri. Cele zece expoziții personale din Italia, Austria, Germania au premers izbânzile de azi ale pictorului, într-o vreme când majoritatea creatorilor nu-și regăsesc echilibrul propriului lor limbaj. Universul lui Horea Cucerzan este unul de inițiere; armoniile sunt șocante, exploziile de lumini, revelatoare. Cine se încumetă în aceste zile să treacă pragul Simezei (pe B-dul Magheru) va intra într-o lume aparte, unică, de o mare expresivitate, unde își dau mâna inteligența, talentul și bogăția spirituală a pictorului Horea Cucerzan, va intra într-o construcție din lumină.

 

Cornel Tatai-Baltă „Annales Universitatis Apulensis”, Historica, 4-5

Un pictor contemporan prestigios: Horea Cucerzan

În peisajul picturii românești contemporane, Horea Cucerzan ocupă un loc distinct, fiind apreciat așa cum se cuvine de numeroși critici și istorici de artă din țară și străinătate, precum și de acel segment al marelui public care este însetat de arta autentică. Pictura sa încărcată de spiritualitate constituie o notă aparte într-o epocă în care promiscuitatea morală și trivialitatea invadează cu agresivitate sfera culturii și nu numai, este o dovadă de bun-simț și un semnal de alarmă ce ne atrage atenția asupra sensului adevărat și peren în care ar trebui să ne îndreptăm pașii cu toții.

Într-un interviu pe care l-am luat lui Horea Cucerzan în anul 1990, cu prilejul expoziției pe care i-am organizat-o la Muzeul de Istorie din Blaj, acesta și-a exprimat câteva dintre gândurile și preocupările sale referitoare la artă, din care cităm doar câteva fragmente: „Emblematic vorbind, sufletul meu este alcătuit din două esențe: una de natură religioasă (sacră), iar cealaltă, însumând umanul, cu valențele lui sublime. Cultura, școlile, instituțiile, precum și marile personalități ale Blajului au statornicit în mine crezul în valorile perene ale spiritualității [...]. Condiția sine qua non a creatorului poartă o dublă pecete: cultura ca fenomen dobândit și fiorul interiorității ca un raport magic între conștiință și religie [..]. Elementele care au propulsat arta mea sunt: sinceritatea, originalitatea și forța imaginației, grupate în jurul unui nucleu labil al ideilor, mereu reînnoite și revitalizate. Arta românească contemporană și-a creat un bun statut, în primul rând, datorită marilor predecesori: Brâncuși, Paciurea, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Brauner, Palady, Petrașcu. Consider că arta noastră contemporană dialoghează cu străinătatea într-un climat major, omniprezent, prin câteva direcții de forță: perimetrul spiritual, specific național, originalitate și expresivitate [...]”. Menționăm că Horea Cucerzan este promotorul organizării celor patru ediții ale Taberei internaționale de artă „Ioan Inocențiu Micu-Klein” din Blaj, 1997, 1998, 1999, 2000, la care au fost prezenți și pictori din Italia.

Artistul a efectuat voiaje și studii de documentare în Italia, Germania, Austria, Belgia, Olanda, Franța, S.U.A..

A realizat sau a restaurat lucrări de artă monumentală: „Muzica” (metaloplastie), Venus, 1969; a restaurat pictura murală de la Palazzo Lippomano (operă arhitectonică și istorică datând din anii 1400-1500), Padova, 1989; „Suita voievozilor și cărturarilor” (14 portrete), la „Sala Unirii”, Alba Iulia, 1993- 1994; a restaurat pictura murală de pe frontispiciul casei lui Iacob Mureșianu din Blaj, 1998.

Horea Cucerzan manifestă și preocupări literare. A publicat volumul de poezii „Larma puterilor”, Craiova, 2000, ilustrat de el.

Este inclus în publicații și albume de artă: dicționarul de artă Dorotheum, edițiile 1986, 1987, 1988, Viena; dicționarul personalităților: Men of achievement, 1990 (International Biographical Center, Cambridge); revista de artă Architettura, nr. 8, 1983 și nr. 9, 1983, Milano; revista de cultură Next, nr. 13, 1989, Roma; albumul de artă Una Casa Canonicale a Padova, Padova, 1992; Buletinul oficial privind bursa de valori a operelor de artă, editat de Academia Internațională de Artă Modernă, anul XVIII, nr. 2, 1993, Roma; Annuario comed, nr. 26, Milano, 1999; Dan Grigorescu, Idee și sensibilitate. Direcții si tendințe în arta contemporană românească, București, 1991; Enciclopedia artiștilor români contemporani, I, București, 1996; revista Arta, București, ziare și publicații diverse în țară și străinătate.

Premii: 1986. Diploma și medalia pentru merite artistice oferite de Asesoratul Culturii din Padova, pentru expoziție personală de pictură; 1988. Diploma și trofeul pentru merite artistice deosebite, obținute din partea Asesoratului Culturii din orașul Manfredonia, cu ocazia expoziției personale de pictură; 1991. Premiul I pentru pictură la expoziția „22 Decembrie” de la Pitești.

Tablourile sale figurează în colecții publice și particulare din: România, Italia, Grecia, S.U.A., Rusia, Germania, Israel, Belgia, Olanda, Franța, Austria, Elveția, Canada, Japonia, China, Suedia, Polonia.

                                                        *

Opera picturală realizată de Horea Cucerzan, încă departe de a fi încheiată, este amplă și variată, atât tematic, cât și stilistic. Dintre temele frecvent abordate menționăm compozițiile cu figuri, peisajele, nudurile, portretele, naturile statice cu flori ș.a. Apelând de regulă la tehnica picturii în ulei, artistul ne oferă lucrări adeseori intens colorate, în care realitatea este transfigurată cu multă îndrăzneală. Este vorba despre o pictură de idei, spiritualizată, cu o tentă mistică. În această ordine de idei pictorul a afirmat, în cadrul interviului menționat, că în intenția sa se află „sublimarea ideilor artistice în plan filozofic”.

Posesor al unui amplu bagaj de cunoștințe cultural-artistice acumulate în țară, Cucerzan vizitează Italia (începând cu anul 1983), unde se întoarce mereu, considerând-o, nu întâmplător, a doua sa patrie. Credem că desele sale reveniri în Italia au avut un rol benefic în împlinirea și desăvârșirea sa artistică. Aflat permanent în contact cu marea pictură italiană, în speță cu aceea a lui Giotto, Fra Angelico, Pierro della Francesca, Leonardo da Vinci etc., maniera sa se rafinează neîncetat.

Iată ce spune însuși artistul în acest sens: „Drumurile mele europene au debutat cu acea sete năprasnică de cunoaștere și de asimilare a valorilor autentice din artă și din alte domenii. A urmat apoi limpezirea și definirea enunțului valorii. E un fenomen extrem de important să cunoști măsura lucrului propriu și să-1 poți imagina în context național și universal, să-l poți dimensiona sau redimensiona după necesități artistice complexe sau pur stilistice”.

Un loc aparte între lucrările inspirate din arta, cultura și tradițiile Italiei îl ocupă cele din ciclul intitulat Carnaval la Veneția.

O variantă, ulei pe carton, 53x50 cm, executată în 1987, face parte din colecția noastră proprie. Primul plan este dominat de două personaje ce poartă măști grotești, fără a avea o mină sinistră ca la Ensor. Al treilea personaj, nemascat, foarte concentrat, pare a întreba ca și Hamlet din piesa lui Shakespeare: „A fi sau a nu fi”. În fundal, la mijloc, se află o biserică a cărei verticală creează impresia că este înfiptă în cer. Pe fațada ei se întrezărește, foarte vag, reprezentarea lui Iisus Hristos, ce emană în toate direcțiile o lumină galben-aurie, plină de un fascinant și copleșitor fior mistic.

O lumină asemănătoare am mai întâlnit doar în icoanele medievale românești pictate pe lemn, cu fonduri abstracte de aur, în mozaicurile și picturile bizantine sau în creațiile primitivilor italieni. Astfel, Horea Cucerzan pune în antiteză sacrul cu profanul, eternitatea cu clipa, sublimul cu grotescul.

O altă variantă, ulei pe pânză, executată în 1989, se află în colecția privată a arhitectului Guido Visentin din Padova. Atmosfera de fast, de sărbătoare, este magistral surprinsă, transpunându-ne în secolele XV - XVI. Personajele îmbrăcate în costume de epocă, însoțite de un câine, mărturisesc o aleasă grație și bună dispoziție. Ambianța arhitectonică elegantă (o fântână arteziană în primul plan, la stânga, o bazilică romanică cu trei nave, plasată în fundal, flancată cu clădiri redate fragmentar, una dintre ele posedând o frumoasă fereastră gotică) dă un plus de frumusete acestui tablou ingenios conceput și rafinat colorat. Din peregrinările sale prin Europa, Horea Cucerzan a cules o suită de impresii care, ulterior, au fost transpuse pe pânză prin prisma subiectivității și stării sale afective. Așa au fost create lucrările: Zorile Romei (nedatată), Ziduri vechi, Padova (1989), Venezia (1989, 1992, 1996), Orașul Bruxelles (1990). Din toate acestea nu transpare doar nostalgia după timpurile revolute, ci se pune în mișcare un veritabil flux al ideilor. Să luăm în discuție, de pildă, tabloul: Ziduri vechi, Padova. El prezintă clădiri medievale înalte și înghesuite, prevăzute cu câteva ferestre de dimensiuni reduse, având cromatica nuanțată, alcătuită din alburi, griuri, albastru-verzui și galben-auriu. Materialitatea zidurilor, măcinate de vreme, este redată cu multă măiestrie, incitând pe privitor la reflecție. Pe nesimțite acesta începe să dialogheze cu timpul, cu istoria, cu viața. Din prezent, gândurile coboară în trecut, prin ușa unui portal cu arc frânt, ca mai apoi, privind cupolele aurite ale unei biserici, să se înalțe spre viitor, spre divinitate, spre eternitate.

Trebuie să spunem că, indiferent de subiectul abordat, pictorul Cucerzan recurge frecvent la deformările expresioniste, pe care le conjugă în mod original cu elemente de elevată spiritualitate, ce provin, în parte, din arta italiană sau bizantină (mai ales galbenul-auriu). Menționăm: Cina cea de taină (1983), Rugăciune (1991), Sărutul lui Iuda (1993), Profetul, Moise (1994).

În anul 1989, pictorul de origine blăjeană a restaurat timp de un an și trei luni o amplă și valoroasă frescă din cinquecento într-un foarte important palat din orașul Padova. Drept urmare, o serie de lucrări executate în ulei sau în tehnică mixtă (acrilice, acuarelă, guașă, var), datate în anul 1990, se găsesc încă sub incidența puternicei impresii a tehnicii frescei. Ca atare, culorile își pierd din strălucire, devin pastelate, mate, sau coboară cu ostentație spre materialitatea frescelor. De notat că numărul acestora se restrânge progresiv.

Fără să fie un panteist în adevăratul sens al cuvântului, Horea Cucerzan întreține o conversație insistentă cu întreaga natură, cu trecutul, trăiește în prezent și se gândește la viitor. Este edificatoare în acest sens chiar și simpla rostire a titlurilor unor lucrări: Altarul crepuscular, Limpezimile zorilor, Trinitate, Amintiri I-X. În aceste tablouri subconștientul se conștientizează, realitatea se interferează cu visul, epocile se suprapun. Figurativul cedează tot mai mult locul abstracțiunii. Este o pictură încărcată de spiritualitate, care nu necesită comentarii, ci trebuie „trăită” aievea.

Renumele pictorului Horea Cucerzan a crescut și datorită realizării „Suitei voievozilor și cărturarilor” din „Sala Unirii” de la Alba Iulia, în anii 1993-1994. Arcada din stânga ilustrei săli cuprinde 14 voievozi: Basarab I, Bogdan I, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, Ferdinand, iar arcada din dreapta cuprinde 14 cărturari: Gheorghe Lazăr, Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu, Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, George Coșbuc, Octavian Goga, Nicolae Iorga. În afară de aceștia, a mai fost pictată, tot în ulei, o lucrare de formă circulară, reprezentându-l pe Tudor Vladimirescu, amplasată într-un alt loc al „Sălii Unirii”. [...]

Întreg ansamblul de pictură amintește de fresca medievală românească, contribuție majoră a poporului nostru la tezaurul artei universale. Desenul este extrem de sugestiv și sintetic. Contururile sunt clare, iar detaliile sunt eliminate în mare măsură. Cromatica este luminoasă, mată, pastelată, evocându-ne, deopotrivă, operele din prerenașterea italiană. Culorile calde și reci alternează ritmic și discret. Ne aflăm în fața unui ansamblu pictural modern, în care se respectă tradiția și canonul cultural istoric. Așadar, în respectiva operă se întrevăd legăturile trainice cu arta multiseculară românească și europeană. Pictura este maiestuoasă, fastuoasă și degajă o monumentalitate calmă, prin care adie un suflu poetic.

 

Cristina Angelescu

Certificat international...

Despre disciplina morală care conduce spre meșteșug, a unui artist în general și a unui pictor în special, opera lui Horea Cucerzan vorbește de la sine. Capacitatea de a articula cu o voință organizatorică ieșită din comun datele meseriei, câștigurile pe care le cunoaște a fi numai ale lui și a le investi cu un elan care le determină în a converge spre luminarea formelor în care afectivitatea, intuiția, stările „necodificate” ale evanescențelor miraculoase și ale unor „idei nefăgăduite” se sădesc în cei aleși (sub determinativele „talent” sau „har”) au fost puncte ale programului prin care Horea Cucerzan și-a dobândit mult râvnita originalitate, incontestabila calitate a oricăreia dintre picturile sale în fața căreia se exclamă: „Este un Cucerzan!” Statornicia demersului său predestinat a fi cunoscut lumii internaționale a artelor i-au adus, pe lângă satisfacția elogiilor suscitate de expozițiile personale din țară și participarea la manifestări internaționale, participarea cu expoziții personale în centre culturale de prestigiu din lume. Lucrările sale, aflate în colecții particulare din Franța, Germania, Belgia, Italia, Grecia, S.U.A., Elveția, Austria, Olanda, Israel, Canada, U.R.S.S., sunt dovada impactului de bun augur pe care spiritualitatea românească prin reprezentanții săi de elită o exercită în conștiința artistică a lumii. Se confirmă însă și un nou aspect al activității pictorului Cucerzan, care va aduce bucurie iubitorilor de artă. Italia, țara frescarilor celebri, inimitabilii, imbatabilii lui trecento, quatrocento, cinquecento, țara restauratorilor de artă, l-a ales pe pictorul român pentru a contribui cu harul, rafinamentul, știința și disciplina sa intelectuală la restaurarea unui complex arhitectonic ce poartă însemnele civilizației pe pământul lui Dante, Messina, Giotto, da Vinci, Michelangelo: Palatul Lippomano din Padova. Trei straturi ale memoriei pământului se destăinuie acum: o așezare paleo-lombardo-venețiană din secolele VII-V înainte de Christos, mărturii ale epocii dinainte de Renaștere până la cele ale Renașterii târzii sunt mărturii autentice și emoționante a aproape trei milenii de istorie padovană. Obiecte antice, „resturi” din splendida rezidență construită în primele decenii ale anului 1500 de „arciprete” Lippomano, modificată pe la 1600 de arhiducele Gualdi și în 1654 de arhiducele Galeazzo Mussato, fresce, elegantul portic din cinquecento sunt redate luminii prin migăloase procedee de restaurare. În „Casa dell arciprete” Lippomano (erau anii 1200), se ducea Petrarca să-și consume „i suoi pasti” și, mai apoi, un alt cititor în semnele cerului și ale pământului, ilustru oaspete, Galileo Galilei... Antichitatea, evul medieval și cel roman, ruine, stucaturi ce trebuie înlăturate, fresce ce te obligă să le mângâi cu binecuvântare sfințită... Un concurs instituit în Italia... Românul Horia Cucerzan și-a început lucrul, a realizat, va reveni pe pământul Cezarilor, atent la șoapta prevenitoare a celor care și-au lăsat în pietre, în ziduri, în culori amprenta, pentru a fi recunoscuți la o nouă reîntoarcere. Atent la șoapta străbunilor noștri de la care a aflat câte ceva despre viața ascunsă a elementelor naturii, despre cea plină de istorie și spovedanie a lucrurilor făptuite de sufletul și mâna oamenilor. Recunoașterea internațională este meritul pictorului, iar bucuria și considerația noastră, modestă răsplată...

 

Corneliu Antim

Un pictor al sacrului la porțile Romei

Italia este, pentru Horea Cucerzan, o a doua patrie artistică. Dincolo de consistența izvoarelor estetice și stilistice ce au ca punct de plecare arta italiană, de la prerenascentiști la moderni, pictura lui Cucerzan își are un public statornic și receptiv în câteva centre artistice peninsulare. În ultimul deceniu, cea mai importantă parte a creației de șevalet a pictorului s-a aflat de nouă ori pe simezele unor galerii și săli de expoziție italiene. Ultima „mostră” semnată de Horea Cucerzan a fost găzduită de saloanele Accademiei di Romania din capitala italiană în luna aprilie, vernisajul bucurându-se de participarea unei asistențe selecte și calificate și de prezentarea d-nei Zoe Dumitrescu-Bușulenga, directoarea amintitei instituții culturale din Valle Giulia. Interesul pe care l-a suscitat pictura artistului român s-a ilustrat în solicitarea de a participa în lunile următoare la expozițiile organizate de una dintre cele mai importante galerii de artă italiene, cu influențe benefice în câmpul consacrării internaționale a artiștilor pe care îi promovează. În cele ce urmează, reproducem câteva extrase semnificative din eseul d-nei prof. dr. Zoe Dumitrescu-Bușulenga din prefața la recenta apariție romagnolă a artistului român.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga

„Pentru cine cunoaște pictura lui Horea Cucerzan, această nouă expoziție de la Roma izbește prin schimbarea notabilă intervenită în desfășurarea potențialului creator al artistului... Au rămas peisagiile citadine cu arhitecturi statice masive, catedrale care amintesc parcă un Monet constructivist. A rămas și interesul pentru trupul omenesc, supus investigărilor și interpretărilor plastice celor mai diverse, de la superbul nud feminin culcat, scăldat în stranii luminozități verzui, la acelea prinse în scene de Apocalips, a căror mișcare amintește de căderea din Judecata de Apoi michelangiolescă, tratat însă cu un manierism delicat, cu o transparență care intensifică dramatismul mișcării. Surprind plăcut și studiile de nud, în care se regăsesc linii și contururi sugerând reminiscențe vizuale din Degas, Modigliani ori Brâncuși. Dar ceea ce devine tot mai prevalent în arta lui Cucerzan de astăzi este imaginea sacră, într-o viziune artistică înnoită, în care ecourile clasicității, de la Giotto la maeștrii Renașterii italiene, concură puternic în modernitatea frapantă a gândirii sale. O Răstignire aduce în prim-plan crucea încrustată parcă în pânză, cu o forță estetică deosebită prin contrastul creat între simbolul sacrificiului suprem și sugestiile de chipuri neumane din planul al doilea... Plenitudinea contururilor, armonia volumelor, ritmurile strânse, adesea chiar muzicale, ale compoziției dau măsura excelentei școli a lui Cucerzan în tradiția artei italiene... Horea Cucerzan a făcut, cu evidență, smerită ucenicie la cei mai de seamă maeștri ai lumii, în special la italieni, cum am mai spus, de la Giotto la Modigliani. Dar aceasta n-a împiedicat defel dezvoltarea sa profund originală, pentru că este exprimată cu mijloacele învățate de la aceia și asimilate adânc, viziunea sa modernă, dramatic ascunzând sau trădând o dimensiune spirituală reală, vine înspre noi scăldată nobilă clasicitate, dăruindu-ne un ceas adevărat de reflecție și bucurie estetică”.

Considerații ce sporesc zestrea judecăților estetice, cu care creația pictorului Horea Cucerzan a reușit să se impună de-a lungul a 30 de ani de carieră artistică, cu discreție și tenacitate, conștiinței publice românești și europene.

 

Corneliu Antim „Luceafărul”

Tenacitatea ca stil

Despre pictura lui Horea Cucerzan nu se poate vorbi în termenii obișnuiți ai cuvântului. Pentru că artistul ne atrage în teritoriile mai complicate și mai puțin frecventate ale unei picturi „de frontieră”, în care se regăsesc tehnici și maniere de interpretare a pretextului plastic proprii altor genuri. Ca să nu mai vorbim de tentativele inovatoare ale artistului, ce abordează, deopotrivă, atât elementele de suport, cât și pe acelea care încorporează plastic un ansamblu de materiale și sugestii spațiale, cromatice, figurative.

Horea Cucerzan vine în pictură cu o zestre culturală și stilistică impresionantă, care îl obligă pe privitor la un anume tip de meditatie estetică, deloc comodă, deloc superficială. Și, cu toate acestea, pictura lui Cucerzan își vădește accesibilitatea tocmai prin concentrația de insolit pe care o conține. Ne referim, cum este lesne de înțeles, la evoluțiile sale din ultimii ani, când pictorul pare să se îndrepte către un răspuns definitiv față de toate întrebările pe care școala, experiența proprie și a altora din alte timpuri sau generații i le-au putut pune de-a lungul unei întregi cariere. Horea Cucerzan nu mai este la vârsta descoperirii propriei voci, dar, paradoxal, nu renunță la a-și apropria tehnici și concepte estetice provenind din cele mai recente laboratoare de creație contemporană. Nu-i mai puțin adevărat că personalitatea lui artistică este definită mai cu seamă de această versatilitate stilistică înțeleasă și practicată, în cazul său, nu ca un artificiu exotic sau excentric, ci în virtutea unei deschideri și a unei prospețimi a inteligenței creatoare ce-l scoate din contingent, conferindu-i o aură de perpetuă tinerețe.

În ce constă valoarea demersului artistic întreprins astăzi de pictor la cea de a noua expoziție personală organizată de galeriile românești? În primul rând, în masivitatea și prolificitatea motivelor plastice abordate. Impresia generală poate copleși, cu toate că nu întotdeauna un asemenea contact dens „operă-privitor” validează calitativ strădania unui artist. Horea Cucerzan ne propune în expoziția de la „Simeza” un astfel de efort perceptiv prin supralicitarea modulelor stilistice pe care le experimentează în prezent. Sunt de reținut o mulțime de lucrări merituoase, dar care se cam pierd în noianul de „brouilloane”, ce nu ar fi trebuit să urce pe simeze, decât numai în măsura în care autorul lor dorește să-și dezvăluie secretele „facerii”.

Distingem, totuși, câteva filoane stilistice solid articulate, ce ilustrează maturitatea și temeinicia actului creator pe care îl întreprinde pictorul. Experiența sa în materie de frescă și artă monumentală, intens exersată în ultimii ani, mai ales pe alte meridiane și în medii artistice de mare prestigiu, l-a ajutat să ne ofere astăzi aceste răspunsuri plastice la problemele plastice pe care și le-a pus. Pictorul a găsit în multe lucrări elementele expresive cele mai potrivite și mai puternice pentru a ne introduce în atmosfera unei creații în care se reunesc ecourile artei medievale, renascentiste ori bizantine, dar și tendințele moderniste afirmate în cuprinsul acestui secol, tendințe bazate pe austeritatea severă aproape a mijloacelor de expresie. „Madonele” sale, ca să ne exprimăm generic astfel, au o mare forță emoțională și pledează, în bună parte și în versiunile cele mai închegate, pentru îmbogățirea permanentă a viziunii plastice și a limbajului pictural, într-un timp al expansiunilor totale în macro- și microunivers. Fâșiile de sac din suprafața pictată (deși termenul nu-i cel mai exact în cazul de față, datorită tehnicilor mixte folosite) rămase libere, fără nici un tratament sau altă intervenție din partea artistului, creează sugestia, foarte energic marcată plastic, a unui „vestigiu” pictural. Pictorul acționează în restul suprafeței în limitele unui desen rafinat conceput, mimând spontaneitatea și impulsul aleatoriu, dar care inspiră privitorului un spatiu și un timp al simbolurilor hieratice, o mistică a imaginii reflectând o realitate a mitologiilor interioare. Accente cromatice de intensă vibrație irump, când și când, din masa neutră a culorilor de pământ și a ipsosurilor patinate cu tempera, guașă, cu alți agenți cromatici de diferite extracții, peste încărcături și structuri ce sparg planeitatea și ritmurile comune ale picturii de șevalet, în termenii ei tradiționali.

În sala din mijloc, numită de noi din necesități metodologice „bizantino-renascentistă”, sunt grupate creațiile cele mai prețioase ale artistului, dar și mai coerent concepute în termenii unei sintaxe plastice de înaltă factură expresivă și mare rafinament stilistic. Artistul recurge la solide și clare aluzii culturale în susținerea propriei viziuni plastice, deși modalitățile întrebuințate nu-s nici prea îndrăznețe, nici prea ortodoxe. Dar se simte ardența spirituală care le-a nutrit și frenezia stilistică sub care a lucrat pictorul. Cucerzan pune în operă toate mijloacele, este foarte atent la forma și calitatea, la particularitățile suportului, pe care le amplifică prin intervenția sa picturală, dând un sens plastic de sine stătător oricărui detaliu. Pictează în toată suprafața, invadează rama sau ancadramentul într-o tensiune a deconvenționalizării picturii, deși păstrează intactă statura iconică. Și gestul său devine credibil prin curățenia, ca de ritual creștin, cu care își invăluie arhitecturile plastice. În aceste serii remarcabile, Horea Cucerzan dă întreaga măsură a măiestriei sale, în acest ceas al devenirii sale artistice. Desenele din expoziție nu sunt în demonstrația pe care și-a propus-o artistul față de potențialii săi privitori decât soclul pe care stă în echilibru deplin creația sa picturală, în ansamblul ei. O artă ce pare a cumpăni în conștiința contemporanilor între trecut și viitor, în tre statornicie și cutezanță, în tre mit și realitate, între viață și moarte.

 

Magda Cârneci

Sub semnul unei echilibrate coincidențe a contrariilor stă pictura solară a lui Horea Cucerzan, atât în datele sale de structură, cât și în actualul moment al evoluției sale, reprezentat de această expoziție de maturitate. Natura calmă, interiorizată și plină de o forma conținută, a unui temperament meditativ, se desfășoară într-o manieră stilistică ce armonizează afectul cu cerebralitatea, sensibilitatea cu forța, sub tutela unei lucide plăceri a trăitului, a existenței, înspre o vizibilă dominantă lirică a gestului de metamorfozare a realului în pură pictură. Picturalitatea hrănită, intrinsecă, în același timp rafinată și discretă, prețioasă și tăcută, în remarcabilele ei dominante de griuri și ocruri aurii, este de altfel amprenta vizuală imediată a acestui demers limpede, ce se oferă direct degustării vizuale, o cultivă chiar fără a renunța la propriile sale exigențe, mai adânci, subterane. Peisajele sale, fiecare în parte și toate la un loc, alcătuind o suită muzicală armonică, desfașoară un spectacol al teluricului frust și solar, în ambianța unui blând panteism; un imanent spirit al locurilor, cultivat și psihic de artist, subliniat și de poeticitatea titlurilor, se rezolvă într-o cosmicitate organică, ușor atemporală, în care detaliul, fragmentul prelevat dintr-un real continuu mărturisește discret despre macrocosmos.

 

 

 
   
   
 

Echilibru si armonie in opera Michaelei Craciun

Mariana Pogonici - Scene de viata

Viorel Hutu si arta mozaiculuI

Daniel Craciun si meditatiile sale asupra vietii

Iluminarile traumei sau "Poveste din pestera cu soare"

Mai multe...



      
 © Copyright 2004 Abc Soft Bucuresti srl. Site-ul este in constructie.